Leitmotivul

Sever Voinescu
Autor: | | 3 Comentarii | 629 Vizualizari

Abia în contextul ”melodiei fără sfîrșit”, despre care am vorbit ieri, leitmotivul își găsește deplinul rost.

 Cuvîntul ”leitmotiv” este de origine germană și înseamnă ”motivul conducător”, ”motivul care duce undeva”, ”motivul principal”. Originea termenului nu are legătură cu Wagner. Cu sensul știut, adică o mică frază muzicală care identifică un personaj, un obiect, un loc, o stare, termenul ”leitmotiv” a fost folosit pentru prima dată în legătură cu muzica lui Carl Maria von Weber. Muzicologii au descoperit leitmotive și înainte de Weber, la Glück sau la Mozart, de pildă. Dar folosirea leitmotivului la deplinul său potențial este, indiscutabil, contribuția lui Wagner.

Sigur că, pentru a reaminti publicului o anumită scenă sau o anumită situație, compozitorii utilizau un anumit motiv în operele lor înainte de Wagner - însă titanul german a schimbat cu totul miza folosirii leitmotivului, reinventîndu-l pur și simplu. Mai întîi, Wagner a modificat într-o anumită măsură motivul ”lipit” de un personaj sau de un lucru, astfel încît a reușit, pe de o parte, să îndeplinească scopul principal al leitmotivului, acela de a reaminti, dar și pe acela de a reda situația nouă în care personajul sau lucrul mai vechi se află acum. Lovitura pe care Wagner o dă folosind în manieră proprie leitmotivul este împotriva timpului scenic, împotriva rigorii duratei spectacolului. Wagner ajunge la performanța de a realiza o simultaneitate dincolo de timpul scenic - ceva de mai demult este prezent și acum, așa cum era și atunci, de data aceasta în noua conjunctură dramatică. Doar muzica poate face asemenea ”minuni”, aparent împotriva legilor implacabile ale fizicii. Folosind leitmotivul, Wagner sparge timpul mundan și îl recoagulează după cum vrea, uneori după ”ceasul” mitic, alteori după ”ceasul” interior al eroului. Wagner a intuit că leitmotivul este instrumentul cel mai potrivit cu care muzica poate realiza ”minunea” ieșirii din succesiunea temporală. Cînd Celibidache va avea, la jumătatea anilor 1960, revelația care îi va marca întreaga viziune asupra muzicii, anume că sfîrșitul oricărei bucăți muzicale se află în chiar începutul ei și că muzica, odată ce începe, își ”prevestește” sfîrșitul, a avut, de fapt, o revelație wagneriană.

În ”Tristan und Isolde”, leitmotivul ( Wagner  prefera să-i spună ”hauptmotiv”) operează încă și mai subtil. În linie schopenhaueriană, Wagner descoperă că leitmotivul poate fi un instrument de explorare metafizică. Cum există, mereu, lupta dintre lumea pe care mi-o reprezint și lumea pe care o vreau, adică lupta dintre o lume externă, de care iau cunoștință, si o lume internă, pe care o crează voința mea, leitmotivul intră în acest joc ca de oglinzi. Leitmotivul explică foarte sugestiv și, sub mîna cuiva ca Wagner, extrem de intens din punct de vedere emoțional, momentele de invazie a uneia dintre cele două lumi în teritoriul celeilalte.

În același timp, folosind leitmotivul în contextul ”melodiei fără sfîrșit”, Wagner îi dă și un rol structural, constructiv. Leitmotivele devin, mai ales în ”Tristan und Isolde”, adevărații piloni de rezistență pe care se contruiește întregul edificiu muzical. Un muzicolog (J.T.Grimbert) scrie inspirat: ”Rolurile constructiv și simbolic ale leitmotivului merită subliniate separat, deși, evident, ele funcționează împreună. Micile motive sugestive sînt materialul muzical din care Wagner își țese pînza simfonică atît de densă. Aceste motive sînt mereu prezente, lucrează mereu, sînt mereu recombinate între ele, reorchestrate, rearmonizate, refrazate, dezvoltate. Un asemenea fel de a compune a fost mereu expus unui mare pericol, sesizabil de la Haydn la Schonberg: cu un material muzical subțirel, muzica întreagă poate ajunge la punctul la care apar efecte fără nici o cauză, fără să exprime nimic. Pur și simplu, materialul muzical poate fi forțat peste posibilitățile sale. Wagner, în mod special, era expus acestui gen de pericol, avînd în vedere lungimea arogantă a operelor sale și, într-o mare măsură, o anumită, indiscutabilă, orbire de sine.” Wagner, însă, nu cade în această capcană. Întîi, pentru că în paradigma ”melodiei infinite”, organicitatea îi permite să dezvolte îndelung și fără nici o opreliște frazele melodice într-o corență naturală, dar și pentru că induce, cu mare abilitate, noi motive, care devin la rîndu-le leitmotive, în dialog cu cele deja auzite în dezvoltarea lor.

Închei aceste cîteva note despre Wagner și despre ”Tristan”, cu un citat care așează totul în perspectivă. Paul Hindemith, va scrie așa în Tratatul său de compoziție, din 1937: ”Abia la începutul secolului XX, au început să prindă formă noua lume descoperită prin ”Tristan und Isolde”. Muzica a reacționat la această operă așa cum reacționează organismul omenesc cînd i se injectează un ser. Mai întîi, se luptă să-l elimine, ca pe o otravă, și abia apoi învață să-l accepte ca necesar și foarte sănătos”

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro
loading...