„Munca l-a făcut pe om, dar nici munca nu l-a omorât”, spune un proverb. Câți dintre noi ne-am spus, de-atâtea ori: „Ce mi-ar place să trândăvesc o țâră!”. Și chiar am lenevit. E lenea un păcat, așa cum e scris în scripturi? Sau o boală?

Puțini oameni știu ca tândalitul, arhetipul lenei la români, cel care ne-a dat personajul Tândală, partenerul lui Păcală, se trage din germanul tändeln, adică a flecări, a vorbi în dodii, a pierde vremea. Se spune că, în vremea domniei Habsburgilor, un târgoveț anonim neamț, izbit în cultura-i saxonă cu mai ludica noastra latinitate a exclamat, despre noi: „Wie sind diese tandeln!”, în timp ce, pe fundal, cântau cele opt variațiuni pentru pian ale lui Beethoven, „Tandeln und Scherzen”. „Gluma la o parte, cu excepția budismului, care pune preț pe timpul petrecut în nemișcare, meditând la obiecte abstracte, puține culte încurajează statul ca formă de practică placută!”, spune Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare, din București. De ce-i dăm de muncă femeii? Să nu-i umble mintea la prostii! Între păcatele capitale lenevitul are un loc de frunte, acedia, făcutul de nimic, atât de plăcut. Diavolul, zice-se, își face loc printre mâinile care stau degeaba deci cu cât mai mult travaliu, cu atât mai bună și mai limpede e conștiința omului. „Profesorul Romilă, de la Catedra de Psihiatrie a Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila București recomanda, la loc de frunte, terapia prin muncă fizică – ergoterapia – ca un remediu sigur la diverse maladii ale sufletului, nevroze mai mici sau mai mari. Folclorul psihiatric, cules de mine, cuprinde nenumărate constatări ale soților care și-au împins, postpartum, soțiile spre diverse activități ca să nu mai aibă timp doamnele să se gandeasca la toate subsolurile lumii”, zâmbește psihiatrul. Adică, dă-i ceva de lucru femeii, să n-aibe timp să se gândească la prostii! Rolul terapeutic al lenei Șomajul crescut, sărăcia muncii și izolarea socială prin refuzarea prestării de servicii, cum se întâmplă în anumite minorități etnice, condamnă omul la pușcăria inactivității și, inevitabil, antisocialitate și criminalitate imanentă. „Totuși lenea are, cu moderație, și efect terapeutic. Creierul este degrevat de sarcina grea de-a coordona motoriu cele 639 de grupe musculare ale omului, de-a ține în echilibru cele peste 300 de articulații, și în pacea siestei - probabil – găsește loc pentru aptul rol de-a gândi”, se răsucește, oarecum doctorul Diaconu. Există, deci, posibilitatea unei relaxări complete, în care, precum în proverbul cu ardeleanul: „Ce faci bade, cujeți?” raspunsul este, fatalmente: „Numai șăd!”. În Comuna Primitivă statul degeaba era un lux La origine, forța creativă a conștiinței umane proaspaă emergente a fost să găsească un loc pentru abstract, pentru visul de perspectivă la momentul clar-obscurului din pesteră când, în plin acces de lene, folosind ocrul, sulful, și bauxita omul primitiv își picta mintea cu mâinile, departe de amenințarea unui prădator. Gabriel Diaconu explică de ce la începuturile umanității nu prea existau leneși: „Statul era un lux, cu atât mai atractiv pentru un creier care, îndeosebi la om, apreciază calmul ne-facutului-de-nimic”. Alex. Ștefănescu: „Lenea e o complicitate cu moartea!” „Scriitorii, în special cei cu vocaţia boemei, sunt tentaţi să-i simpatizeze pe leneşi, închipuindu-şi că şi ei se sustrag obligaţiilor prozaice pentru a contempla şi a visa. Ceea ce nu-i adevărat, leneşii pur şi simplu stau. Totuşi, în fabula lui La Fontaine despre harnica furnică şi leneşul greiere, verdictul final cade în favoarea furnicii. Iar în Povestea unui om leneş de Ion Creangă pedepsirea leneşului cu spânzurarea pare firească. Este adevărat că leneşul lui Ion Creangă întrece măsura<cică>. Până la urmă, el recunoaşte că îi este lene şi să trăiască, astfel încât se desparte fără regret de viaţă”, vede lenea ca pe un subiect grozav pentru sriitori, critical literar Alex. Ștefănescu. „În romanul Oblomov, Goncearov studiază lenea dintr-o altă perspectivă, filosofică şi psihologică, reprezentând printre primii neantul existenţial. În ceea ce mă priveşte n-am nicio înţelegere pentru lene, pe care o consider o formă de complicitate cu moartea.”, e radical literatul. </cică> <cică>Filozofia trândviei </cică> <cică>„Patologia motivațională, în revanșă, recunoaște însușirea creierului de-a vrea lucruri, căuta și inventa lucruri ca pe-o forță, o putere, un produs iscat din lupta unor energii. Devreme ce respiri, trebuie că faci, devreme ce gândești trebuie că ești. Slăbirea acestei forțe, scăderea elanului vital, pierderea interesului pentru actul gândirii se transformă in hipo-bulie si-apoi abulie”, spune specialistul. Cu alte cuvinte, abulicul nu e interesat de nimic, nu face nimic, unde-l pui acolo stă, nici măcar protestul nu-i mai iese pe gură și asta pentru că mintea îi e prinsa într-o secetă neurochimică. Dr. Diaconu e de acord: „Așa e! Neatentului, distratului, flecarului care uită de unde-a luat-o și încotro se duce îi spunem că suferă de hipo-prosexie. El poate suferi de-o penibilă rupere de ritm a conștiinței în care, brusc și de obicei la mijlocul propozitiei îi face cu ochiul musca de pe perete, sau îi sare acul concentrării pe mai multe teme în același timp”. </cică> <cică>Lenea văzută ca o boală </cică> <cică>În lene sta și micul autist, căruia nu-i mai pasa de mic, suferă de-o indiferență autentică asupra a tot, culoarea i s-a dus din obraji, interesul s-a scurs din lume. „Anhedonicul, cel ce nu poate simți plăcerea normală, nu e un tândălos în adevaratul sens al cuvântului, așa cum depresivul nu e un leneș veritabil. Își neglijează igiena, nu se spală, nu se schimbă, nu mănâncă, nu îi interesează dacă gunoiul zace nedus de o săptămână, dacă barba crește țepoasă pe față, dacă facturile nu s-au dus singure să se plătească. În spatele unor astfel de leneși patologici se afla adeseori o cruntă, invalidantă, depresie, pe care creierul letargic al suferindului nu o mai poate nici măcar exprima, critic, drept o problemă”, vede psihiatrul anumite trândăveli ca pe o boală. Ulterior, bine tratați, treziți din oniricul propriei lor psihoze depresive oamenii descriu aceasta Morgana, ca o iluzie de opiu a unei stări de indiferență completă la tot, si toate. „Familia afla surprinsă, nu de putine ori, că Tândală nu era de fapt un Pacală, ci ca avea o boala, o boala cu nume, cu subiect și predicat, ți care a toropit, și cotropit, un organ la fel de important pentru existenta muritorului precum ficatul, inima, sau rinichii. Creierul!”. </cică> <cică>„Vezi bine cum lenea duce trupul greu către pierzanie/ Așa cum apa e coclită dacă nu se mișcă” </cică> <cică>Ovidiu, poet roman </cică> <cică>„Hărnicia este antientropică, este esenţa însăşi a vieţi. Lenea este entropică şi produce mortificarea fiinţei omeneşti!Din punctul meu de vedere, lenea este un păcat grav” </cică> <cică>Alex Ștefănescu, critic literar </cică>