Se vorbeşte dur şi apăsat, în presa ultimilor ani, de malpraxis-ul medical. E adevărat, doctorii fac greşeli pentru care logic, normal, firesc este să plătească penal şi civil odată stabilită culpa. Pe de altă parte, un vechi adage, azi abandonat, este că, şi nu e rar, în soarta unui bolnav care ajunge la doctor joacă şi familia un rol. Vorbim de acel “prea târziu” sau – cum spuneau bătrânii – „acum se vine la doctor?”. Există, se pune întrebarea, un malpraxis familial sau personal?

Despre malpraxis-ul personal poţi presupune doar că este o funcţie a educaţiei, spaimelor şi opţiunilor culturale ale unui individ. Omul este capabil de o rezistenţă încăpăţânată la realitate. Poate să stea cu o durere de picior ani de zile înainte să-şi facă o radiografie. Poate să stea cu o mâncărime în fund, aidoma, perioade uluitor de lungi înainte să consulte un proctolog. Şi, că tot e la modă, poate să piardă nenumărate nopţi înainte să vorbească despre insomnia lui cu un specialist. Dreptul sfânt la impermeabilitate sanitară îi aparţine, fără doar şi poate.

Şi totuşi sunt voci care au spus că, spre exemplu la fumători, ar trebui luată atitudine pro-activă din partea autorităţilor astfel încât să nu li se mai deconteze tratamentul pentru afecţiuni pulmonare cronice odată ce-au fost informaţi că, după diagnostic, ar trebui să se lase şi ei nu se lasă. Altfel spus, dacă tu optezi să continui să îţi faci rău cu obiceiul tău, cumva asta intră în contradicţie cu politica noastră de sănătate. Atunci plăteşte tu şi pentru viciu, şi pentru medicamente. E cu siguranţă un punct de vedere, unul controversat pentru că, prin Constituţie, tuturor indivizilor li se garantează dreptul la îngrijiri medicale.

Culpa medicală parentală

Mai complicat este malpraxisul familial. Aici literatura de specialitate este suspect de săracă în ce priveşte cazurile de neglijenţă accidentală sau agregată. Părinţii care ţin un copil bolnav sau care refuză să îl vaccineze potrivit schemelor în vigoare, părinţii care refuză să respecte schemele propuse de alimentaţie şi diversificare, părinţii care abuzează, în cele din urmă, de copiii lor prin mijloace indirecte. E o deprivare relativă care e insuficient demascată, or sancţionată, de autorităţi.

De obicei, totul e trimis spre serviciile de Asistenţă Socială care, covârşite oricum de propria incompetenţă, compensează cât pot fie prin entuziasm fie prin boantă indiferenţă. Dar – pari passu – nici la malpraxis-ul familial al copiilor nu merită să te opreşti foarte mult. În cele din urmă marele malpraxis, cu adevărat nevralgic în România şi nu numai, în prezent este maltratarea bătrânilor. Să explicăm asta.

Problema “Bătrânilor foarte bătrâni”

Toate studiile, începând cu istoricul Global Burden of Disease Study (GBDS), publicat în 2012 în the Lancet, sunt de acord că după vârsta de 65 de ani virtualmente toţi oamenii trăiesc cu o formă de dizabilitate medicală, fie că vorbim de durere cronică, boală cronică a sistemului cardiovascular, boli articulare, suferinţă psihică. Creşterea speranţei de viaţă a făcut să fim obligaţi, în prezent, să reclasificăm vârstele. A apărut termenul de “bătrân foarte bătrân”, o ciudăţenie lexicală care nu poate decât să subsumeze matusalemicele vârste de 80 de ani plus. “Bătrâneţea foarte bătrână” înseamnă, dincolo de tot şi de toate, o nevoie accelerată de asistenţă, la început punctuală şi apoi permanentă. În România omul de rând, prin cultura lui post-decembristă, a achiziţionat o formă de indiferenţă pentru bătrâni care, malpractic, ajunge să frizeze abuzul. Bătrânii sunt lăsaţi de multe ori să se descurce cum pot, în locuinţe insalubre. Bătrâni cu deficite cognitive, probleme de vedere, de memorie, sunt lăsaţi să-ţi administreze singuri tratamente medicamentoase pe care le fac brambura, şi accidental ajung să-ţi administreze prea mult, or prea puţin, din necesarul lor farmaceutic. Au tot felul de suferinţe cutanate date de igiena precară, fac paraziţi, de multe ori îi vei vedea pe mulţi că fac anticameră pe la policlinici sau cabinete de familie pentru că este un unic remediu pentru singurătate.

Întortocheata cale a curatelei

Uitaţi de copii, abandonaţi de familie, candidaţii la Cartea lui Iov vor sucomba poate, uneori, chiar într-o cameră de gardă or cabinet de specialitate. Stupoarea privitorului ar putea să fie următoarea: acelaşi individ, membru al familiei, care i-a lăsat să trăiască suficient de mult în propriile umori, indiferent la calitatea vieţii lor, brusc devine un căutător al dreptăţii. Este un proces psihologic complex prin care lupul strigă: “Lupul!”, uneori suficient de isteric încât să deturneze atenţia de la veritabila problemă. Care este că, în fapt, omul a ajuns prea târziu la doctor, sau a ajuns mult mai degradat decât ar fi trebuit.

Şi tu, medic, n-ai voie să-i atragi atenţia, mai nou, pentru că legea în vigoare îţi dă prea puţine unelte, spre exemplu, să pui în gardă şi protecţie un pacient pe care-l iei în grijă. Teoretic poţi cere instituirea curatelei, o adevărată întortochere în care doar cineva cu adevărat voluntar poate supravieţui tuturor ghişeelor pe la primărie, prefectură, şi popa Pripici pe care trebuie să le bată doar ca să poată obţine o patalama care-i conferă, cel mult, drept de semnătură şi uzufruct acolo unde bătrânul nu şi le mai poate oferi.

Cruzimea abandonului în propria familie

Altfel, în România, curatela rămâne implicită prin faimosul “semnaţi în foaie” care le e propus rudelor de gradul întâi acolo unde pacientul tău ajunge să fie considerat că nu mai este competent psihic. Semnătura nu face decât să exonereze medicul de responsabilităţi şi, în mod ciudat, nu încarcă de responsabilităţi semnatarul care ştie că nu-l doare mâna să semneze şi că braţul legii nu va veni după el dacă, odată reîntors acasă cu vârstnicul, îl depozitează în aceeaşi cloacă din care l-a luat.

Este un gest de remarcabilă cruzime socială să închizi ochii la realitatea de mai sus, că sănătatea este şi un bun familial care odată abandonat naşte premisele chimice ale unui abuz constituit. De nenumărate ori li s-a întâmplat medicilor să rumineze teribil asupra locului unde merge, se întoarce, un pacient în familia căruia nu se găsea sprijin, educaţie, gândire logică, ipotetic-deductivă încât să poată fi ajutat pentru problemele lui de sănătate. Şi-atunci, stimabili potentaţi, ce-ar fi să reconsideraţi legea curatelei astfel încât să ne ocrotim bătrânii mai bine? Ce-ar fi să încărcaţi cu sens juridic, legal o semnătură în foaia de observaţia la externarea unui vârstnic?

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru