Opinii EVZ
Marea Strategie a abordării Rusiei: îndiguire, coexistenţă paşnică, refuzul recunoaşterii câştigurilor teritoriale prin forţă | PULSUL PLANETEI
Suntem deja la aproape 10 ani de la primele mişcări agresive ale Rusiei de după lansarea Doctrinei Putin în 2003, atunci când Moscova s-a detaşat de ideea integrării în Occident, de democraţia liberală şi modernizarea occidentală şi a pledat pentru democraţia suverană, statutul de putere, verticala puterii la nivel intern şi controlul absolut al informaţiei, blocarea extinderii Occidentului şi confruntarea directă cu acesta, în limitele resurselor la dispoziţie.
În 2007 a fost înregistrată ieşirea Federaţiei Ruse din Tratatul Forţelor Convenţionale din Europa, pentru ca în 2008 să înregistrăm „accidentul Saakashvili” şi războiul ruso-georgian soldat cu ocuparea Abhaziei şi a Osetiei de Sud, şi abia în 2013 constrângerea statelor Parteneriatului Estic să nu se alăture spaţiului de liber schimb european, la Vilnius; ulterior, în 2014, anexarea Crimeii şi agresiunea militară din Estul Ucrainei, Occidentul a conştientizat confruntarea propusă de Federaţia Rusă.
Pe de altă parte, lumea s-a mişcat spre război. Nu numai utilizarea forţei militare în rezolvarea aspiraţiilor politice de către Rusia, ci chiar înclinaţia de a nu mai discuta soluţii de pace pentru rezolvarea conflictelor, ci negocierea încetării focului, în schimb, arată trendul spre conflict. Mai nou, am înregistrat, în Marea Baltică, Marea Neagră şi în Siria, acorduri pentru stabilirea regulilor de angajare, atunci când părţile stabilesc să aibă semnalele care să facă o diferenţă între erori, incidente nedorite, soldaţi nervoşi care pun prea repede degetul pe trăgaci, posibile declanşatoare de război şi de escaladare în conflict deschis şi atacul real, angajarea directă militară a adversarului. O adevărată alunecare a lumii spre conflict.
Federaţia Rusă a abordat comportamente contradictorii. De la formulele integrative în spaţiul post-sovietic – CSI, Uniunea Vamală, Uniunea euro-asiatică, Tratatul Organizaţiei de Securitate Colectivă – menite să asigure menţinerea structurii, dominaţiei şi legăturilor cu fostele state unionale, a trecut la un neo-imperialism, probabil ultimul val înaintea transformării în stat naţional rus veritabil, prin promovarea ca raţiune pentru ocuparea teritoriilor vecinilor, revizionismului teritorial şi al dreptului internaţional apărarea dreptului ruşilor, rusofonilor şi compatrioţilor, orice ar însemna aceşti termeni. Deci un drept unilateral de a decide asupra teritoriilor unde trăiesc ruşi, vorbitori de limbă rusă sau foşti locuitori ai URSS. Ultima găselniţă a transformat duşmanul virtual de la distanţă care se apropie – SUA, NATO, UE – în duşmanul din vecini, de la frontiere, care şi-a văzut teritoriul ocupat şi ciopârţit aleator de către Moscova şi toate acordurile aruncate în aer, ca şi toate angajamentele ruse din cadrul CSI anulate unilateral peste noapte.
Ne puteți urmări și pe Google News
Departe de a fi un nou război rece, confruntarea de azi este extrem de violentă şi zilnic în Donbas, de exemplu, mor oameni. Ucraina pierde câte un pluton pe săptămână într-un conflict numit de joasă intensitate, iar cifrele pierderilor sunt enorme. Marea întrebare este ce vrea Rusia şi cum să reacţionăm?
În primul rând, Rusia lui Putin nu prea ştie singură ce vrea. Vrea să fie superputere, dar nu a definit încă strategia şi scopul. Vrea o nouă Ialta, cu trasarea liniilor roşii, deşi i s-a spus că epoca sferelor de influenţă e moartă şi că în Europa nu mai e posibilă revenirea la diviziune, cortină de fier şi dominaţie de tip imperial asupra statelor suverane vecine. Vrea o înţelegere pentru securitatea Europei, dar în care UE să plătească pentru a nu „beneficia” de agresivitatea Rusiei, dându- i drept de veto pe tot ce se poate. Însă, pe fond, încă nu ştie ce vrea şi cât e dispusă să cheltuiască pentru un nou mandat al lui Putin care să-l facă cel mai longeviv conducător al Rusiei, cu mandat mai lung decât al lui Stalin la conducerea statului rus.
Marea Strategie a Occidentului conţine trei elemente, nu întâmplător două dintre ele făcând parte din panoplia războiului rece pe care Rusia o cunoaşte şi o înţelege: îndiguirea Rusiei, coexistenţa paşnică - evitarea confruntării pe cât se poate – şi respingerea oricarei recunoaşteri a cuceririlor teritoriale prin forţa armelor şi revizionism în Europa. În rest e o stare de aşteptare: susţinerea Ucrainei să-şi apere propriul teritoriu mai departe, evaluarea perspectivelor economice ale Rusiei şi aşteptarea momentului de colaps economic care va veni, chiar dacă momentul nu e încă definit. Preţul scăzut al petrolului ca principală resursă a militarismului neoimperial rus, blocarea transferului tehnologic şi evitarea modernizării sau ajutorului pentru industria de război rusă e o altă componentă a acestei aşteptări strategice. Să vedem cine clipeşte primul.
Recomandările noastre
