Într-o istorie a mișcărilor de tip legionar după 1989, realizată de Octavian LIxeanu pentru un site dedicat Mișcării Legioanre, apare într-un capitol special Marian Munteanu, candidatul PNL la Primăria Capitalei și partidul pe care acesta l-a condus, Mișcarea Pentru România. Acolo sunt indicate principalele probleme care apar în biografia lui Marian Munteanu. De la modul în care și-a organizat partidul, după modelul ''cuiburilor'', la poziția tranșantă legată de despăgubirea evreilor ce suferiseră persecuții în România.

''Un caz special: Mişcarea Pentru România

În cele ce urmează voi încerca să prezint Mişcarea Pentru România (MPR), grupare naţionalist-creştină întemeiată în 1992 de Marian Munteanu, fostul lider al studenţilor din perioada fenomenului „Piaţa Universităţii”. Am optat pentru a include prezentarea MPR în această parte a lucrării mele, şi nu în secţiunea în care voi vorbi despre alte grupări ce-şi revendică originea în Mişcarea Legionară din perioada interbelică, sau se prezintă drept urmaşe ale acesteia, din mai multe motive. (…)

Marian Munteanu s-a inspirat în organizarea formaţiunii sale după modelul legionar. Astfel, el a creat „grupurile” Mişcării Pentru România, în diverse localităţi ale ţării, care te duc imediat cu gândul la cuiburile legionare. Latura spirituală a Mişcării lui Munteanu îşi găsea, de asemenea modelul în spiritualitatea legionară interbelică. 

La scurt timp, fostul lider al studenţilor pune şi bazele Senatului MPR, având ca exemplu instituţia omonimă înfiinţată de Corneliu Zelea Codreanu în anii’30. Pentru o vreme Mişcarea Pentru România a fost găzduită în casa profesorului şi scriitorului Marcel Petrişor.(…)

Marian Munteanu a fost un personaj extrem de controversat. El s-a născut în comuna Grădiştea, judeţul Giurgiu, pe 19 iunie 1962. A urmat cursurile Facultăţii de Litere din Cadrul Universităţii Bucureşti, între 1987‑1991, socotindu-se un discipol al lui Petre Ţuţea. A înfiinţat Liga Studenţilor, la 24 decembrie 1989, al cărei preşedinte a fost până la terminarea studiilor, în 1991. Dacă în iunie 1990 era bătut sălbatic de mineri şi de forţele guvernamentale, la alegerile din 2000 doreşte să candideze la funcţia de preşedinte al României din partea Partidului Alianţa Naţională, condus de fostul conducător al SRI-ului, Virgil Măgureanu. Se va retrage însă din cursă atunci când va realiza că nu are nici o şansă.

Sunt deosebit de interesante soluţiile pe care Marian Munteanu le propunea, în 1994 în paginile „Mişcării” pentru ca România să iasă cu bine din perioada de tranziţie, deci felul în care conducerea MPR îşi imagina organizarea statului. Astfel, Munteanu vorbeşte de „militarizarea sectorială” , adică, „să se instituie măcar un dram de ordine în aparatul administrativ al Statului Român”.

În data de 22 ianuarie 1994, la sediul din Bucureşti al MPR, a avut loc o conferinţă de presă susţinută de Marian Munteanu, în calitate de preşedinte al Mişcării Pentru România şi de dr. Corneliu Dida, membru al Senatului MPR (actualmente deputat PSD). În cadrul acestei conferinţe de presă a fost dezbătută şi problema „militarizării sectoriale”. Mişcarea Pentru România propunea din nou această variantă de tranziţie, care s-ar fi concretizat „în sprijin logistic şi organizatoric din partea instituţiei militare, pentru buna funcţionare a ministerelor cheie”. (

Poziţia lui Munteanu vizavi de demersurile făcute de unele organizaţii evreieşti, în 1995, în direcţia despăgubirii materiale a evreilor ce suferiseră persecuţii în România este deosebit de tranşantă, el arătând că de fapt românii au fost cei persecutaţi: „(…) nu putem să trecem cu vederea faptul evident că victimele represiunilor şi violenţelor în România au fost mereu şi mereu românii şi nicidecum minorităţile naţionale (…)” [vezi Marian MUNTEANU, Comunicat în legătură cu pretenţiile unor organizaţii evreieşti, în Mişcarea, Anul III, Nr. 10 (31), Iunie 1994, p. 1].

În paginile revistei Mişcarea, simiştii sunt atacaţi virulent, cel mai bun exemplu în acest sens fiind articolul Aperitiv bucureştean şi cină masonică pariziană-sau simismul şi masoneria, semnat de Dan Dungaciu. (…)Toate aceste atacuri nu au rămas fără ecou în lumea legionară, simiştii de la Fundaţia George Manu reacţionând, prin intermediul lui Virgil Maxim, care considera, în septembrie 1995, că Mişcarea Pentru România era „o legiune creată de guvernul neo-comunist ca diversiune”.

În ceea ce priveşte problema homosexualităţii, MPR a criticat în noiembrie 1994 decizia parlamentarilor de a adopta reformularea articolului 200 din Codul Penal, privind sancţionarea practicilor homosexuale.În altă ordine de idei este interesant de observat faptul că întemeietorii MPR considerau că aceasta s-a născut ca o mişcare spirituală a generaţiei care luptase în decembrie 1989 pentru înlăturarea comunismului.

În martie 1995, printr-un comunicat publicat în paginile Mişcării, Marian Munteanu, în calitate de Şef al Mişcării Pentru România, îşi arăta disponibilitatea de a colabora cu Convenţia Democratică, după ce aceasta ar fi fost părăsită definitiv de UDMR, PAC şi PSDR, adică acele partide care au dus, în opinia liderului MPR, la eşecul întregii coaliţii. Astfel, Convenţia Democratică ar putea deveni, după Munteanu, o Alianţă Naţională, capabilă să constituie, în scurt timp, cea mai puternică forţă de pe scena politică românească.

În anul următor însă, Mişcarea Pentru România avea să dispară din viaţa publică românească, ca şi cum nici măcar nu ar fi existat vreodată, Marian Munteanu risipind astfel un uriaş capital de popularitate, de care se bucurase la un moment dat. În opinia lui Răzvan Codrescu, eşecul MPR s-a datorat, în principal, infatuării şi suficienţei lui Marian Munteanu, dar şi imixtiunii la vârf a unor foşti securişti sau naţional-comunişti.

De altfel, omul de cultură Dan Zamfirescu, într-un interviu acordat publicaţiei Adevărul literar şi artistic din data de 9 mai 1993, fiind întrebat de cât timp îl cunoştea pe Marian Munteanu, a răspuns:

 „De când mi l-a băgat Coja în casă, ca să mă toarne la securitate că am literatură legionară. Adică asta era cu doi ani înainte de căderea lui Ceauşescu. Şi, după vreo câteva convorbiri de mare provocare, i-am spus: Marian, hai să fim cinstiţi! Ce grad ai tu, să-ţi spun ce grad am eu. Omul a rămas absolut stupefiat (…). Cu două săptămâni înainte de căderea lui Ceauşescu, mă întâlnesc cu Marian pe stradă, speriat: „Domnule, m-au prins ăia şi nu ştiau că sunt al lor, au trebuit să vină băieţii de pe partea ailaltă sa mă scape”… Pe urmă i-a publicat Măgureanu angajamentul şi cifra.”(…)''