Melodia infinită care începe cu acordul misterios

Sever Voinescu
Autor: | | 9 Comentarii | 1231 Vizualizari

Ambițiile holiste ale lui Wagner nu erau, doar, expresia unui ego inflamat pînă la dimensiuni demiurgice.

 Ideile lumii germane a timpului său îl stimulau exact în această direcție. Ideea unității lumii  și, mai ales, a cunoașterii acestei unități printr-un sistem la rîndul său unic și comprehensiv era la mare modă. Kant spusese mai demult că lumea poate fi percepută de intelectul omenesc doar fragmentat, în individualități și grupuri de individualități adunate în categorii după anumite criterii și că unitatea lumii este, pentru mintea omenească cel puțin, doar o proiecție a ei. Dimpotrivă, va susține Hegel mai apoi și mai aproape de Wagner, lumea poate fi surprinsă în unitatea ei, în totul ei, în devenirea ei, de către spirit. Lumea nu este doar o sumă de elemente, ci un tot organic în care elementele există împreună cu totul altfel decît ar exista separat. În jurul acestor gînduri - riscant de schematic exprimate aici - mediile intelectuale din vremea lui Wagner erau frămîntate și entuziaste. Wagner absorbea aceste idei. Am arătat, deja, cît de influențat fusese de Schopenhauer. Există, de asemenea, influențe mărturisite ale gîndirii lui Feuerbach și ale altor filozofi germani în concepțiile despre lume și artă ale lui Wagner, dar holismul său vine, poate paradoxal, pe filieră hegeliană. Zic paradoxal, pentru că Schopenhauer și Hegel erau, nu doar ca gîndire, dar și ca persoane, precum apa și uleiul - ori unul, ori celălalt.

În orice caz, concepția lui Wagner despre ”opera totală” presupunea și eliminarea ”operei în numere”, adică a stilului italiano-francez de a scrie operă, fragmentată în arii, coruri, dansuri, recitative, numere, scene etc. În viziunea lui Wagner, „opera totală„ era o muzică nesfîrșită, o muzică ce nu se oprea, nu se fragmenta, o muzică ce se aude la nesfîrșit - acesta este răspunsul estetic al lui Wagner la holismul hegelian. Unitatea organică a lumii obligă compozitorul la o operă în oglindă, unitară sonor, fără pauze, fără interstiții, fără sincope. Așa cum lumea nu se oprește să existe niciodată sau nu este mai puțin lume în nici un colț al ei, nici muzica nu trebuie să se oprească pe parcursul unei povești operatice. O muzică ce curge, curge, curge... Astfel, Wagner a venit aproape de o descoperire care poate suna banal unuia care percepe muzica superficial, dar extrem de profund pentru cineva care are exercițiul marii muzici: anume că muzica este o melodie continuă. O scurtă explicație se impune. Pe de o parte, pentru ca melodia să fie pusă în relief, este nevoie de un ambient sonor, parte a bucății muzicale ce cuprinde melodia, cam așa cum pentru un basorelief este nevoie de piatra de bază. În muzica simpluță, ușoară, melodia există de multe ori doar ea, însă nu durează mai mult de cîteva minute și este, armonic vorbind, rudimentară de cele mai multe ori. Pe de altă parte, Wagner visa o operă întreagă, de cîteva ore, ca o melodie de mari dimensiuni - adică o muzică neoprită, nefracturată de sfîrșitul și începutul diferitelor melodii.

Prima lui încercare  în acest stil este ”Olandezul zburător”, operă a cărei premieră absolută a dirijat-o chiar el, la Ddresda, în 1843. Însă, capodopera acestui stil de a compune muzică de operă este ”Tristan și Isolda”. Muzica acestei opere se oprește de doar de două ori în patru ore (la sfîrșitul actelor I și II) și este o capodoperă niciodată egalată de ”melodie infinită”.

Este de spus că Wagner nu a încercat niciodată să scrie o muzică simpatică, pentru ascultători, cu arii agreabile și ușor de ținut minte, cu melodii la scara unui omenesc ”de masă”. Wagner a vrut să dea oamenilor o nouă experiență a muzicii. Așadar, muzica trebuia trăită și nu doar ascultată de către spectatori. Pe de o parte, subiectele trebuie să fie fundmentale. În ”Inel”, Wagner merge la fundamentele mitice ale lumii, în casa zeilor; în ”Tristan und Isolde” merge în universul interior al acestor doi mari îndrăgostiți și este primul compozitor care ne arată (tot holism!) că universul exterior întreg, forțele care-l țin coerent, există nu doar în replică, ci în deplină originalitate și în universul interior, aprins de iubire. Asemenea mesaje nu pot fi transmise de cineva ca Wagner decît prin mijloace ”revoluționare”. Ideea unor melodii continue nu era, desigur, cu totul nouă - totuși, îndrăzneala unei singure melodii care se dezvoltă vreme de cîteva ore spunînd o mare poveste a lumii, era ceva nemaiîntîlnit pînă la Wagner. Iar în ”Tristan”, această melodie nesfîrșită începe tulburător, cu faimosul ”acord Tristan” - un acord muzical uluitor, care a generat tomuri de muzicologie și filozofie pentru că dă sufletului, deopotrivă, certitudinea omenescului enervant de limitat și certitudinea infinitului înspăimîntător de nelimitat. S-a spus că acordul este, de fapt,  alcătuit din două motive, unul al mărturisirii și altul al dorinței, unul al conștiinței legării de lume și altul al dorinței de a evada din lanțurile ei și că tensiunea sa excepțională se datorează tocmai punerii ”în acord” a două emoții omenești divergente. Dar asta ar fi pură psihologie, or Wagner era, la momentul ”Tristan und Isolde”, mult dincolo de psihologie. ”Acordul Tristan” are/va avea mereu un mister seducător și copleșitor, un fel de ”mysterium tremendum et fascinans”...

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro
loading...