În 1928, în Statele Unite avea loc un proces faimos, care-l opunea pe Constantin Brâncuşi statului american.
Mai precis, Autorităţii vamale. Aceasta refuzase unei sculpturi a geniului din Hobiţa statutul de operă de artă. Detaliile procesului, rămas în manuale sub titulatura „Brâncuşi vs USA“, sunt arhicunoscute. Consecinţele au fost spectaculoase, dacă nu de-a dreptul istorice: din acel moment, introducerea operelor de artă în Statele Unite a fost scutită de taxe vamale.
Am făcut apel la acest episod din bătălia pentru libertatea de expresie şi statutul artei pentru că, exact optzeci de ani mai târziu, un grup obtuz de ideologi încearcă să dea o dimensiune politică unui gest estetic. E vorba de celebra de-acum expoziţie „street art“ a trei tineri artişti români, deschisă la ICR New York. Deşi primită laudativ de critica americană, deşi autorii sunt deja invitaţi să lucreze pe Broadway, un grup bine organizat de românaşi s-a gândit că prea nu se mai mănâncă praz la sediul ICR din New York, că prea s-au rărit recepţiile pe bază de mititei, că prea s-au dedulcit programele directoarei Corina Şuteu la cronici în „New York Times“, „New York Magazine“, „Los Angeles Times“ ori „Village Voice“ - nişte fiţuici, e drept, ce nu se compară cu megapublicaţ ia lui Grig Culianu! Soluţia? Ca pretutindeni unde triumfă imbecilitatea: chemarea poliţiei!
Motivul? Pe crupa unui căluţ roz, artiştii au avut ideea să trântească o svastică. Ei, nu chiar a lui Hitler (aceea era neagră pe fond alb, într-un pătrat roşu), ci desenul şamanic, încărcat de simboluri şi aluzii străvechi. Cum marile spirite (artistice) se întâlnesc, a ieşit la carul cu oale - pe lângă esteţii „dă cartier“ Gâdea, Badea şi Ciutacu - şi „analistul militar“ Radu Tudor. Vă întrebaţi, poate, ce are milităria cu arta? Păi, ce să aibă - totul, dacă artiştii ameninţă să distrugă prestigiul ţărişoarei, atent consolidat cu sărmăluţe şi mujdei, în asalturile de Paşte şi Crăciun asupra „amicilor României“!
Ne puteți urmări și pe Google News
Nu putea lipsi de la ditamai nunta Moş Teacă însuşi. Iată-l, la spartul târgului, dând în clocot petrecerea, pe nea Nicu Văcăroiu, oripilat de mâzgălitura de pe crupa rozalie, cerând anchete şi paraanchete. Supravieţuitor al Comitetului de Stat al Planificării, nea Văcă nu admite că artiştii îndrăznesc să creeze după propriile planuri, şi nu după cele dictate de urmaşul lui Gaston Marin şi Ştefan Bârlea. Decizia scandaloasă a lui Văcăroiu de a pune la rânit Comisia de Cultură a Senatului e grăitoare în sine: activistu-i activist până moare! Pentru el, arta e doar mărşăluirea victorioasă, pe ritmuri ceauşiste, spre ţărmurile comunismului atotbiruitor, şi nu năzbâtiile unor juni greu de convins să creeze „pe linie“.
Dacă tot promite să bage Comisia în zoaiele ideologicului, măcar să-i prevină pe membri de ce-şi vor lega în viitorime numele: de una dintre cele mai sinistre intruziuni ale autoritarismului de stat în sfera artei. Că le place sau nu, esteticul şi-a câştigat în lumea civilizată autonomia faţă de politic. Şi faţă de poliţie. La New York, patru poliţişti chemaţi în miez de noapte de românul Horváth au decis în câteva minute, pe baza experienţei învăţate din procesul lui Brâncuşi cu vameşii: „False alarm“! La Bucureşti, sub biciul groparului economiei (planificate) româneşti, dar şi al ziariştilor aserviţi, senatorii din Comisia pentru Cultură se pregătesc să reînvie, prin acte de poliţie politică, fantomele stalinismului. Iar alarma nu e falsă.
Citiţi şi: Atac naţionalist la ICR
Recomandările noastre
