PUBLICAȚIILE NOASTRE:

EVZ Special

Miturile istorice ale românilor. Cum a ajuns Mihai Viteazul cel mai dăunător mit | SERIAL EVZ

Autor: | | 106 Comentarii | 13200 Vizualizari
Mihai Viteazul
Domnitorul Țării Românești a fost asociat cu ideea națională, transformat în simbol și acuzat că... blochează integrarea României în UE. Potrivit curentului negativist antinaționalist lansat în anii ’90, curent politic sprijinit pe speculații filozofice și pe devalorizarea operelor de Istorie a românilor cu scopul de a modifica mentalitatea “naționalistă” dobândită în perioada regimului Ceaușescu, istoria domnitorului Mihai Viteazul funcționează în imaginarul colectiv ca un mit foarte dăunător.

Brutal spus, credința românilor că Mihai Viteazul a fost un om excepțional și, de aceea, capabil de unirea românilor, ne frâna în procesul de integrare, în primul rând mentală, în Uniunea Europeană.

Pe fond, a fost vorba de inventarea unei presupuse intenții a istoricilor de a-i păcăli pe români cu un surogat politic (naționalismul) în locul adevărului istoric.

A fost o minciună, pe care destui inculți au înghițit-o, ca un fel de “realism democratic” menit să înlocuiască „realismul socialist”.

Legenda lui Vlahuță: Călăul s-a speriat și nu i-a tăiat capul domnitorului

Istoricii români profesioniști nu au avut nicio legătură cu așa-numitul “mit” al lui Mihai Viteazul. Istoriografia română dinainte de comunism făcea distincția foarte clară între poveștile despre Mihai Viteazul, care circulau în folclor, în cărți pentru copii, în manualele școlilor primare sau în literatură, și valoarea lor, nulă sau scăzută, de informație istorică.

Privirea înfiorătoare

De exemplu, situația celebrei legende Mihai Viteazul și călăul povestite de Alexandru Vlahuță (Din trecutul nostru, 1908), în care domnitorul Alexandru cel Rău îl prinde pe Mihai și poruncește să fie omorât, dar “călăul, când să dea lovitura morții, înfiorat de liniștea măreață și de bărbăteasca frumusețe a osânditului, aruncă iataganul și fuge”.

Nicolae Iorga era conștient de existența acestei legende și preciza în ”Istoria românilor” (vol.V, p. 258): “După o povestire, care aparține, foarte probabil, domeniului legendar, el ar fi fost prins, adus la Alexandru- Vodă, osândit la moarte și scăpat numai prin beția călăului sau prin spaima ce i-ar fi inspirat-o acestuia fulgerătoarea privire a osânditului: de obicei, la Domnii din acea vreme, călăii erau aleși cu îngrijire și lovitura lor era sigură. E mai admisibilă povestirea, cuprinsă în cronica lui Constantin Căpitanul, despre jurământul făcut de cel pârât, cu doisprezece boieri, că nu visează Domnia”.

Prin urmare, scriitorul Vlahuță înregistra o legendă, ca, de exemplu, legenda Regelui Arthur, care se predă astăzi elevilor în Anglia, iar istoricul Nicolae Iorga trecea sensul ei prin regulile metodologice ale cercetării istorice și arăta că versiunea mai plauzibilă este legată de faptul istoric (depunerea jurământului), nu de impresia lăsată de o privire.

Evocarea legendei de către Iorga nu înseamnă atestarea ei ca fapt istoric, românii trăind cu imaginea unui fapt real pentru că „așa a spus Iorga”. Adevărata problemă este că, pe măsură ce românul trecea prin sistemul educațional din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XXlea, ar fi trebuit să întâlnească textul legendar al lui Vlahuță în clasele primare, pentru că el conținea mesaje morale formatoare, iar în clasele finale ale liceului să ia contact cu textul critic al lui Iorga, pentru a ieși în viața matură cu o imagine corectă asupra povestirii din copilărie.

Educație precară

Or, datele statistice despre școlarizarea românilor în acea perioadă arată felul în care a funcționat legenda fără corecția ei rațională prin discursul istoric profesionist: cele câteva zeci de mii de muncitori și masa milioanelor de țărani cu doar patru clase nu au întâlnit decât legenda lui Vlahuță.

Abia apelul amplu la istorie, petrecut în timpul regimului Ceaușescu, cu cenzurile și exagerările cunoscute, a permis parcurgerea obligatorie a întregului traseu educațional. Este neplăcut, dramatic, dar adevărat.

Idealul național al românilor

Ideea că ar fi existat un „mit” al lui Mihai Viteazul în Istoriografia română a fost legată de existența unui alt „mit”, al unității, care este și el prezent în Istoria românilor.

Opere literare, păreri și povești despre Mihai Viteazul și Unirea din 1600 au produs zeci de autori, mari și mici, unii cu diplome universitare, alți pur și simplu ca băgători de seamă. Istoricii nu au scris așa ceva, prin istorici înțelegând profesioniștii care respectă principiile, criteriile, regulile Științei istorice.

Propagandă

Faptul că unii propagandiști ai regimului comunist, care băteau câmpii cu instituții naționale și viziuni naționaliste în epoca lui Mihai Viteazul, aveau diplome în regulă de absolvenți ai facultăților de Istorie, nu înseamnă că erau istorici.

Istoricii fac demonstrația adevărului istoric cu probe trecute prin filtrul Criticii izvoarelor. Ei au demonstrat că ideea de unitate în Epoca Națiunilor nu a fost o invenție a unor grupuri de intelectuali, care s-au gândit cum să justifice ei conceptul de națiunestat. Ideea fundamentală a unității naționale provenea de la două preocupări etnice din toată Europa:

1. Dorința de a uni politic ceea ce este deja unitar cultural (identitate, istorie)

2. Dorința de a păstra unitatea, dacă ea există deja, dobândită în timpul istoric. Istoriografia pragmatică afirmă că temeliile ideologice ale națiunii-stat nu au fost niște invenții filozofice sau politice, la apariția unui context favorabil, ci au fost rezultatul unei conștiințe istorice.

De aceea, faptul că unitatea etnică a românilor a fost afirmată oficial abia începând cu cronicarul Grigore Ureche este doar o constatare dintr-o vreme în care nu se putea formula un proiect politic comun al provinciilor istorice românești, o “unitate politică pe baze naționale”1).

Ideea națională

Nu înseamnă că ideea nu exista, cel puțin de la Mihai Viteazul. Și nu înseamnă că, dacă Aaron Florian le transmitea elevilor o idee istorică prin intermediul unui limbaj contemporan: “Unind pe toți rumânii într-un tot, făcu o nație mare, vrednică de recunoașterea altor nații, destoinică de a se apăra și în stare de a se civiliza”2) și le mai spunea că lumina adusă de Mihai Viteazul „dete duhului românesc celui amorțit o lovitură electrică”, profesorul de la Colegiul “Sfântul Sava” le explica protocronist elevilor că electrificarea s-a făcut la noi încă din epoca lui Mihai Viteazul, ci că folosea o metaforă pentru fulger.

De altfel, atunci când profesorul Lucian Boia le explica în 1976 studenților săi că impulsul conștiinței naționale în prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost dat de “afirmarea progresivă a burgheziei”, asta nu însemna că Tudor Vladimirescu spunea așa ceva, ci numai că profesorul Boia folosea un limbaj adecvat perioadei comuniste în care se afla România atunci.

Gheorghe Bibescu l-a impus în conștiința vremii

Un alt mit despre inventarea modernă a unei mitologii a lui Mihai Viteazul este evocat tot de profesorul Boia, din păcate fără a pătrunde la sursele sale, unde se află argumente istorice multidisciplinare.

Autorul afirmă cu temei că vechii cronicari și oameni de cultură nu îi acordau în scrierile lor o importanță prea mare lui Mihai, figura Viteazului intrând în conștiința publică din cauza domnitorul modern Gheorghe Bibescu (1842 – 1848), “căruia i-a plăcut să se erijeze în urmaș al marelui voievod”3).



Tradiție oltenească

Este doar aspectul de suprafață. Referința nefolosită este la una dintre misiunile generalului Kiseleff în Principate, aceea de a identifica pe coborâtorii din domnii pământeni și totodată de a-i recunoaște oficial ca fiind de “spiță domnească”, pe baza unor acte doveditoare.

Cu acea ocazie – a explicat genealogistul Ștefan D. Grecianu – frații Bibescu, de origină țărănească olteană, au emis pretenția că erau prinți de sânge dinainte de a fi ales Gheorghe Bibescu în Domnie, pentru că proveneau din Brâncoveni, iar, ca urmare a unei tradiții oltene, că el ocupa de drept Tronul strămoșului său, Mihai Viteazul.

Pentru olteni, și ne referim aici la o tradiție atestată, atât ocuparea Tronului Țării Românești de către Tudor Vladimirescu în 1821, cât și ajungerea lui Gheorghe Bibescu la Domnie reprezentau exercitarea unui drept de moștenire venit de la Mihai Viteazul. Dacă e “tradiție”, înseamnă că e “mit”. Nu este așa. Factorul favorizant al întreținerii peste epoci a acestei tradiții era existența instituției Băniei, pe care oltenii o vedeau ca partea lor de contribuție condiționată la Întemeiere, motiv pentru care banul, cum a fost Mihai, rămânea mereu o figură istorică, memorabilă.

Episodul “reapariției” lui Mihai Viteazul în epoca modernă poate fi tratat ca anecdotic, prin pretenția lui Bibescu, dar poate demonstra și existența unei mentalități populare dinainte de “reelaborarea” istoriografică modernă, atestată istoriografic.

Legea Țării

Ceea ce funcționa în mentalitatea din trecut și este considerat “mit” a fost deja analizat de istorici și certificat de alte domenii, cum ar fi Sociologia sau Dreptul.

Spre exemplu, “inventarea” ascendențelor basarabe de către diferiți boieri olteni, avea în realitatea juridică a Dreptului românesc medieval o expresie practică în Legea Țării, unde instituția Succesiunii prevedea că atât copiii legitimi, cât și cei adoptivi (de suflet), băieți și fete, “aveau o egală vocație succesorală” asupra pământurilor (moșiilor) și bunurilor, iar numeroase hrisoave și zapise, inclusiv acte întocmite de românii din Transilvania, conțin procedura Înfrățirii, care ”în mod simbolic, considera fetele ca băieți”4).

Este unul dintre motivele pentru care țăranii români, atunci când nevestele nășteau doar fete, le dădeau acestora prenume provenite din masculine: Dumitra, Gheorghița, Vasilica, Ionela etc. Imposibilitatea transmiterii proprietății prin rudenia de sânge a persoanelor învestite cu capacitate juridică încă de la naștere și cu capacitate de exercițiu a drepturilor și obligațiilor a fost compensată în Legea Țării de constituirea familiei spirituale de către Biserica ortodoxă a românilor. Așadar, mitul “tragerii” de la proprietari istorici, cum au fost Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu, era de fapt expresia unei realități sociale, nu o invenție culturală. Și soția mea poate dovedi cu acte că se înrudește cu familia Coandă. Nu înseamnă că a inventat avionul cu reacție și că trăiește din mitul ăsta. Sunt două lucruri diferite.

Pașoptiștii l-au ales drept simbol național

Aceste două lucruri diferite funcționează și în acuzația că Bălcescu, în Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul (scrisă 1847 – 1852), lansează “mitul Mihai Viteazul”, deoarece revoluționarul afirma, înainte chiar ca statul modern român să apară, că Mihai “se gândea la unitate”, că “voi a-și creea o patrie mare pe cât ține pământul românesc”, de la origini, idee reactivată de la Mircea cel Bătrân “cel dintâi domn român care se luptă pentru unitatea națională”.

O diversiune adoptată de inculți

Din asta s-a făcut un temei pentru atacarea ideologiei naționaliste de la începuturile Istoriografiei române, preluate de Istoriografia de propagandă comunistă.

Folosirea centrală a person alității complexe a lui Mi hai Viteazul ca leit-motiv al condamnării „naționalismului” românesc este un tip de diversiune adoptată de inculți, pentru că este totuși jenant la un român să nu înțeleagă faptul că Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul a lui Nicolae Bălcescu sau Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir aparțin Istoriei literaturii, nu Istoriografiei.



Realitatea istorică a nașterii și educării unei majorități de peste 70% dintre români în comunism (la nivelul anului 1989), nu justifică o astfel de confuzie; marxistleniniștii, leninist-staliniștii, comuniștii, cum vrem să le spunem ideologilor, erau întotdeauna foarte atenți cu diferențele între conceptele de istorie și literatură.

Le speculau, separându-le sau unindu-le în interesul propagandei. Astfel se explică de ce a putut fi publicată de Academia Română în perioada terorii staliniste o carte care începea astfel: „După ce, în Evanghelie, Mântuitorul ne arată legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresive, supuind natura, sila, lumea din afară supt preponderanţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sângele său vărsat, prin moartea sa, el ne arătă legea practică, legea lucrării, legea jertfirii, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mântui, putem învinge răul şi a împlini menirea morală a omenirei, adică mai întâiu prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfind individul familiei, aceasta patriei, patria omenirii, viitorului”5). Un astfel de credo creștin nu putea apărea într-o carte de Istorie în perioada stalinistă, pentru că aceasta era considerată știință obiectiv-atee, și a fost publicat pentru că era considerat literatură, ca și literatura religioasă rusă.


„Nimeni nu putea să-l aleagă pe voievodul țării românești drept simbol național, dacă nu exista un temei în acest sens.”


Diversiunea cu „istoria naționalistă” din cartea despre Mihai Viteazul mizează pe ignoranța cititorului și pe ceea ce enciclopedismul britanic definește în cadrul propagandei drept „lenea” (idleness) de a verifica la sursă o afirmație întâlnită în societate: Nicolae Bălcescu anunța onest încă de la primul capitol că el nu scrie o carte de istorie, ci doar că povestește opt ani din „viața eroică” a unui „părinte” al românilor, a cărui „biruință a fost dată de Dumnezeu”6).

Și, pentru a încheia analiza subiectului „mitul Mihai Viteazul-sursă naționalistă i nven t a t ă de intelectuali în secolul al XIXlea”, vom aminti doar faptul că un studiu critic al Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității din Cluj-Napoca, aduce contraargumente istoriografice solide acestei lozinci: „primele note de admirație față de Mihai provin chiar din epocă, de la 1600”, iar acelea conțineau deja ideea că lupta voievodului român avea legătură cu „<>, adică punerea sub autoritatea sa a celor trei principate din vechiul spațiu dacic”; în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cronicarul Gheorghe Brancovici afirma deja că „măria sa a lățit puterea neamului românesc”; refacerea Daciei nu este o ideea romantică, ci una renascentistă, din secolul al XVI-lea, dinainte de Mihai Viteazul; au încercat-o și unii principi maghiari, dar faptul că cel care a realizat unirea politică a fost român a permis tratarea lui ca simbol național: „Nimeni nu putea să-l aleagă pe voievodul Țării Românești drept simbol național dacă nu exista niciun temei în acest sens”; pe cine trebuiau să ia din epocă intelectualii pașoptiști drept model al unității: „pe Gheorghe Basta, pe împăratul Rudolf al IIlea, pe Sigismund Bathory, pe Vlad Înecatul sau pe Mihnea Turcitul?”; „Faptele sunt de mult reconstituite în mare măsură, iar Mihai Viteazul este un simbol al unității românilor”.

NOTE DE SUBSOL

1) Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 145

2) Florian Aaron, Idee repede de istoria prințipatului Țării Rumânești, Tomul II, în Tipografia lui I.Eliad, București, 1837, p. 519.

3) Lucian Boia, op. cit., p. 25.

4) Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Șansa, București, 1998, p. 116.

5) N.Bălcescu, Opere, vol.II, Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, Ed. Academiei Române, București, 1953, p. 9.

6) Ibidem, p. 25


Tag-uri: miturile istorice ale romanilor, mihai viteazul, domnitor tara romaneasca, istoria romaniei, alexandru vlahuta, nicolae iorga, istorie, unirea principatelor, alex mihai stoenescu, istoric roman, istoric
În lipsa unui acord scris din partea Evenimentul Zilei, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Miturile istorice ale românilor. Cum a ajuns Mihai Viteazul cel mai dăunător mit | SERIAL EVZ.




SPUNE-TI PAREREAAcum poti comenta si prin intermediul contului de facebook. DETALII >>
Cele mai distribuite articole similare

Libertatea

RTV

B1

Ziare.com

Unica

Capital

Fanatik

Alte articole EVZ pe aceeasi tema

spune-ti parerea Acum poti comenta si prin intermediul contului de facebook. DETALII >>





Pentru a instaura un cadru civilizat de discuţii, de eliminare a "postacilor" de partid sau a celor plătiţi ca să blocheze un articol civilizat, am adoptat următoarele soluţii, în privinţa comentariilor:
  • 1) Moderarea comentariilor lăsate în formularul de la finalul articolelor o dată la o oră – în acest caz, comentariile nu vor apărea instant.
  • 2) Postarea instant a comentariilor lăsate prin intermediul contului de facebook – în acest caz comentariile vor fi postate imediat. Puteţi să vă faceţi cont de Facebook aici.
Orice critică este acceptată pe site-ul evz.ro, cu condiţia păstrării unui limbaj civilizat, toate aceste măsuri fiind şi în sprijinul celor interesaţi să-şi expună punctele de vedere fără a mai fi hărţuiţi.
Sperăm că veţi înţelege adevărata valoare a demersului evz.ro şi vă veţi asuma responsabilitatea alături de noi.

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul EVZ.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

CITEŞTE Şi