Sigur că e bizar ca DNA să facă reforma clasei politice sau, așa cum mincinos se arată îngrijorat Ponta, să epureze Guvernul ori chiar să-l îndepărteze de la putere.
Dar oricît de bizar este fenomenul pentru o democrație, mă grăbesc să subliniez, nu este contrar ei. În lumea marii tradiții democratice, cazuistica guvernelor căzute ca urmare a unor afaceri de corupție depistate de parchete este amplă. Doar că acolo acei miniștri sau guvernul pleacă de la primele semne ale anchetei judiciare. La noi încă se mai discută dacă nu cumva e în spiritul statului de drept să lași omul acuzat de corupție în funcție pînă în ziua în care merge la închisoare, că abia atunci prezumția de nevinovăție se socotește înfrîntă. În lumea normală, a unei democrații consolidate, la cea mai mică adiere de anchetă penală, un ministru pleacă din funcție. De cele mai multe ori, el pleacă înainte ca vestea anchetei să ajungă știre. La început, demisia demnitarului pare intempestivă și abia peste cîteva zile cînd, ca simplu cetățean acum, e chemat la Parchet, află și opinia publică adevăratul motiv al demisiei. Așa arată lucrurile într-un stat de drept cu tradiție, într-o civilizație democratică consolidată. La noi, nu. La noi, se rezistă eroic, pe scaunul de ministru sau de parlamentar, pînă în ultima zi de libertate. Așa se face că lupta DNA împotriva corupției pare o luptă cu Guvernul sau cu Parlamentul. Dacă cei vizați de anchete ar pleca imediat ce mijesc primele indicii într-o investigație, atunci lupta împotirva corupției s-ar vedea exact așa cum e: o luptă împotriva unor oameni corupți și nu o luptă împotriva unor instituții politice.
Pentru un timp, a existat o puternică propagandă împotriva DNA, finanțată masiv chiar de unii dintre mogulii corupției naționale, pe ideea că la adăpostul luptei împotriva corupției s-ar face, de fapt, poliție politică. Un tiran, în speță Traian Băsescu, folosește DNA ca instrument de teroare împotriva opozanților săi, s-a spus. Puternic loviți de austeritatea impusă de guvernul Boc, ca răspuns la criza economică globală din anii 2009 – 2011, frustrați în fața unei clase politice care devenea din ce în ce mai lacomă pe măsură ce resursele se împuținau, injectați seară de seară cu o propagandă menită să ridice frustrarea la rang de ură în scop pur electoral, lipsiți, pe de altă parte, de orice experiență socială reală cu statul de drept, s-au găsit mulți români să creadă că DNA este ”un instrument băsist”. După 2012 și, mai ales, după 2014, oamenii au putut constata că puterea politică a lui Traian Băsescu s-a diminuat treptat din rațiuni pur constituționale (s-a schimbat prin alegeri libere Guvernul și, doi ani mai tîrziu, mandatul de președinte s-a încheiat), dar că acțiunile DNA au crescut în intensitate, cuprindere și eficiență. Adică, pe de o parte, dictatorul pleca de bună voie, că așa scria la Constituție, fără să-i dea prin cap să facă rocade putiniste sau lovituri de stat așa cum alerta seară de seară presa mogulilor, pe de altă parte ”instrumentul” său funcționa din ce în ce mai bine în sensul statului de drept și nu în sensul consolidării puterii lui.
Probabil că momentul decisiv, din care propaganda anti-DNA a pierdut mult din credibilitate, a fost arestarea și inculparea fratelui președintelui Băsescu, un om de care toată lumea știa că președintele Băsescu este extrem de legat afectiv. Au urmat, desigur, și alte inculpări, arestări sau urmăriri penale care au dovedit limpede că DNA funcționează independent. Azi, lista ”țintelor” DNA este cea mai bună dovadă că nu există nici o hartă politică de acțiune a instituției. Sigur, mai există încă destui care nu cred, nu pot să creadă, nu vor să poată să creadă. Experiența lor socială cu propria țară le arată că statul de drept e imposibil la noi și, atunci, caută explicații de alt gen. Deși explicațiile de alt gen sînt din ce în ce mai greu de dat. Cum să explici altfel decît în termenii legali ai luptei anti-corupție faptul că DNA a cerut și obținut de la judecător și condamnarea lui Dan Voiculescu și arestarea Elenei Udrea, și arestarea lui Mircea Băsescu și condamnarea lui Adrian Năstase, și condamnarea lui Relu Fenechiu și arestarea lui Viorel Hrebenciuc? Sigur, poți contorsiona argumente oculte la nesfîrșit, dar acțiunile DNA fac aceste argumente să pară ridicole. Știu că Antena 3 o ține una și bună cînd e vorba de Voiculescu sau de oamenii din jurul lui Ponta (DNA îl servește pe Băsescu și acum), dar o schimbă cînd e vorba de Udrea sau Vanghelie (același DNA devine sursa adevărului). Oscilațiile de genul acesta nu fac decît să consolideze prestigiul DNA, pentru că opțiunile politice și umorale ale postului lui Voiculescu generează reacții mediatice din ce în ce mai disonante.
Ne puteți urmări și pe Google News
Dar, dacă mai avem puterea de a ne ridica pe vîrfuri să privim peste creștetele celorlalți în perspectivă, vom vedea că DNA nu face doar curățenie în clasa politică românească, ci și o operă majoră de civilizare juridică a României. DNA are, deja, o responsabilitate istorică în raport cu societatea românească. Desigur, acesta este un efect pe care procurorii DNA nu îl urmăresc, pentru că nu e treaba lor, dar care se produce totuși, în beneficiul celor ce vin. Efectele luptei anti-corupție cu DNA vîrf de lance se vor vedea pe termen lung și vor consolida în timp aprecierea că, în ansamblu, dincolo de ezitările inerente unei activități de represiune penală atît de supusă presiunilor de tot felul, DNA este o forță a binelui pentru societatea noastră. Nu am nici o îndoială că, peste ani, cînd se va scrie istoria luptei cu corupția în România post-comunistă, Traian Băsescu, Monica Macovei, Daniel Morar, Laura Codruța Kovesi , Livia Stanciu – oameni care, poate, nu se mai simpatizează azi din motive conjuncturale în ciuda faptului că au fost și sînt, principial, de aceeași parte a baricadei -- se vor regăsi cu toții pe o listă de onoare a conducătorilor cu merite majore în instraurea statului de drept în România.
Educația juridică a unei națiuni este parte a procesului ei de civilizare. De pildă, nimic mai simplu decît ideea că există reguli pe care trebuie să le respecte toți. Dar cît de complicată este aplicarea ei! Cît de mare e paiul din ochiul celuilalt și cît de mică e bîrna din ochii noștri! Cît de dificil este să lucrezi cu aceeași unitate de măsură și în cazul altuia și în cazul alor tăi! Ideea că există un sistem de instituții care aplică regula cînd ea e încălcată de oameni este, iarăși, banală. Dar cît de multă nemulțumire se naște cînd acele instituții acționează în privința noastră sau a unor apropiați ai noștri!
Educația juridică a românilor nu înseamnă altceva decît trecerea în instinct a acestor reguli fundamentale, altfel foarte simple de înțeles, dar extrem de greu de obiectivat social. Venim după o istorie îndelungată care ne-a învățat, apăsat, contrariul: că regulile pot fi ocolite (depinde cine ești și pe cine cunoști) și că instituțiile zise de forță acționează selectiv, adesea la ordin politic, pentru protejarea unor interese politice și nu în interesul binelui comun. Generații la rînd, românii au învățat aceste lecții. Acum, pentru prima dată după foarte mult timp sau, poate, pentru prima dată în istoria noastră modernă, putem deprinde o nouă educație juridică. Ar fi cel mai frumos dar pe care îl putem face urmașilor noștri, dacă tot nu am fost în stare să le lăsăm o țară mai bogată și mai nobilă.
Recomandările noastre
