Astăzi, când există atâtea teorii despre cum trebuie organizat și condus un stat, când se vorbește despre „cedare de suveranitate”, „dispariția națiunilor” și „Statele Unite ale Europei”, când „ieșirea din criză” contează mai mult decât „în ce intrăm după...”, când se izbește furibund la temelia creștină a Europei, astăzi, mai mult ca oricând e nevoie să ne amintim de marele Conducător și Vizionar care a fost Împăratul Constantin, de Bizanț, ca model de organizare și de durată, și de Credința care a reprezentat Cheagul ce a ținut laolaltă această formidabilă construcție vreme de 1100 de ani, în niște timpuri la fel de furtunoase ca azi.

 Împăratul Constantin, considerat, alături de mama sa, Elena, „întocmai cu apostolii”, stă la temelia civilizației creștine. Statul său creștin, Bizanțul, este excepțional și unic, spune mitropolitul Augustin de Florina. „Unic în ceea ce privește scopul, unic în ceea ce privește durata.” Nici un stat de azi nu mai are idealurile pe care le-a avut Bizanțul, pentru că statele moderne de astăzi au drept unic scop, cel puțin la nivel declarativ, bunăstarea. Un nivel de trai ridicat. Dar «dacă scopul omului nu este „să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32), cu atât mai mult scopul unui stat nu trebuie să fie material », spune mitropolitul Augustin. Iar scopul statului bizantin nu a fost materia. Prosperitatea și dezvoltarea materială au fost privite doar ca mijloace pentru scopul suprem, de natură divină: punerea în practică a Evangheliei și răspândirea ei în toată lumea. „Bizanțul a fost Centrul din care a iradiat credința creștină în Răsărit și în Apus”, conchide ierarhul grec. Dar Imperiul Bizantin a fost unic și prin prisma duratei sale nemaiîntâlnite. Spre deosebire de alte imperii, cei 1100 de ani cât a existat Bizanțul reprezintă o veșnicie. Unsprezece veacuri care au permis nu doar crearea civilizației creștine ci și înrădăcinarea adâncă a ei. Bizanțul a căzut pe 29 mai 1453. Însă ideea unui stat guvernat după modelul Divin nu a murit.