Monica Lovinescu. Visul meu

17_voinescu
Autor: | | 48 Comentarii | 1053 Vizualizari

A murit acum șase ani. Nu e o împlinire ”rotundă” a vremii, așa că nu mă aștept să găsesc prin presă vreo mențiune specială. Mi-am adus aminte de Monica Lovinescu într-un fel alambicat, proustian poate. Într-una din serile trecute, o defecțiune de amploare a stins luminile de pe strada mea. M-am întors acasă într-o beznă care mi-a amintit brusc de bezna din anii 80.

Vă amintiți, pe vremea lui Ceaușescu iluminatul stradal fusese eliminat aproape în totalitate. Cînd apunea soarele, oraşele intrau în bernă. Ne obişnuisem. Veneam acasă, seara, în întuneric – obişnuinţe de cîrtiţe se dezvoltaseră în noi, de vreme ce nimeream fără greş nu doar intrarea în casă, ci şi cheia în yală ori numărul de paşi precişi pînă la primul întrerupător. Ei bine, după atît de mulți ani, o pană de curent mi-a redeşteptat acele trăiri. Amestecul de frică și excesivă intimitate pe care ți-l dă strada confiscată lacom de întunericul brăzdat doar cînd și cînd de farurile automobilelor rulînd, atîta cît să văd, pentru o secundă, siluete de oameni la cîțiva pași de mine pe care, altfel, nu le puteam distinge. Cred că şi ei, descoperindu-mă pe mine decupat pentru o clipă în întuneric de hazardul farului de automobil, simţeau ce simţeam şi eu. Poate ar fi trebuit să mă simt umilit. Sau revoltat. Mă simţeam,însă singur. Şi vulnerabil. Recunosc,  uneori, mi-e dor de lumea de dinainte de 1990. Nu doar pentru că era lumea copilăriei și tinereții mele cea dintîi. În acea Românie, în bezna fiecărei seri,se auzea Radio Europa Liberă. Iar la REL, se auzea vocea ei. Inconfundabilă! De-odată, în întunericul accidental din 2014, îmi aduc aminte în detaliu aparatul de radio al tatălui meu care mergea non-stop pe Europa Liberă, îmi aduc aminte genericele emisiunilor postului, vocile și numele lor. Imediat,m-am simţit inundat de o bizară lumină interioară – jucăuşă, caldă, puţin melancolică. Apoi, mi-am dat seama că mă năpădise, iar, visul meu de-atunci. Îl uitasem, fireşte. Nu-l mai visasem de aproape 30 de ani.  Acum, iarăşi, îl visam. Gratuit, degeaba, de amorul visului. Cred că aveam 16 ani cînd am luat decizia să fug în Occident. Într-o vacanță la mare, l-am întrebat șoptit pe unul dintre bunii prieteni ai tatălui meu, vedetă artistică constănțeană, dacă vrea să fugim împreună cu un vapor.  Credeam că el poate aranja aşa ceva. Mi-a răspuns că momentul e  prost pentru  amîndoi: el e prea bătrîn, eu sînt prea tînăr pentru așa ceva. Nu m-am descurajat. Întors acasă, am răsfoit mersul trenurilor și am constatat că prin gara ploieșteană care se afla la cîteva minute de locuința mea trece în fiecare seară, pe la 7, un tren care ajunge la Viena. Am mers cîteva seri la rînd pe peron și am asistat la venirea și la plecarea trenului. Am cercetat cu atenție garnitura să văd cum aş putea urca, să văd unde m-aș putea ascunde odată urcat, să văd dacă trenul era controlat de miliţieni. Am constatat că trenul oprea și pleca fără să deschidă vreo ușă. Toate ușile vagoanelor erau încuiate. Am ajuns la concluzia că aș putea intra pe unul din geamurile toaletelor, dacă aveam norocul să găsesc vreunul deschis. În fine, a venit și o zi cînd am decis că e cazul să trec la acțiune. Mă gîndeam că urc în tren și să mă ascund în plafonul vagonului - în alte călătorii băgasem de samă că între plafonul fals şi tavanul real al vagonului e un spaţiu cît să stea un om culcat pe burtă. Am luat de acasă o șurubelniță ca să desprind repede plafonul și, fără să mă întreb cum anume l-aș putea înșuruba la loc dacă aş fi ajuns să mă sui acolo, am plecat la gară. Nu înainte de a lăsa mamei o scrisoare în care îi scriam ce am de gînd să fac. Îi scriam că voi merge la Viena şi voi cere azil politic, de acolo voi merge la Paris și mă voi angaja la Europa Liberă, ca ajutor al Monicăi Lovinescu. S-o ajut la emisiuni. Am ajuns în gară. A venit trenul. Am început să tremur singur, pe peronul întunecat. Nu am făcut nici o mișcare. După două minute trenul a plecat. Eu am rămas nemișcat pe peron. Am revenit acasă după vreun ceas. Spre surpriza mea, mama nu era deloc îngrijorată. ”Mă gîndeam eu că te răzbește foamea și te întorci. Mîine ai teză la fizică. Ai învățat?” – mi-a zis.  Nu a menţionat ceva despre scrisoare, dimpotrivă, s-a purtat absolut firesc, ca şi cum aş fi venit acasă de la şcoală (învăţam după-amiază şi orele se terminau de obicei pe la 6). Mulţi ani mai tîrziu, după 1990, făcuse ordine în hîrtii vechi de-ale ei şi dăduse de scrisoarea mea. Mi-a dat-o, amuzată. Mi-am recitit visul. Cînd l-am recitit,mi s-a făcut dor de mine, cel care eram pe-atunci. Ce vremuri! Şi uite acum, un pic de întuneric neaşteptat, cum le poate întoarce la loc. Acum, în întunericul străzii mele bucureştene, cînd îmi aduc aminte acel episod şi visez iar visul, de Monica Lovinescu mi se face dor…



Tag-uri:

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi