”Nu e adevărat ce spune Rousseau după Plutarh, că pe măsură ce gîndești mai mult, simți mai puțin; dar e adevărat că pe măsură de judeci mai mult, iubești mai puțin. Foarte puțini oameni te vor pune în situația de a găsi excepția de la această regulă”, scrie Chamfort (1741 – 1794). Dintre moraliștii francezi ai secolului al XVIII-lea, Chamfort îmi place cel mai mult, chiar dacă manualele de școală îl plasează, să zic așa, alături de Rivarol și Vauvenargues în lina a doua, cea a bunilor emuli ai marilor maeștri ai genului, La Rochefoucauld, La Fontaine, La Bruyère.
Moraliștii francezi ai secolului al XVIII-lea aveau cîteva trăsături comune care mi-i fac pe loc simpatici. Erau, toți, oameni de lume, cozeuri fermecători, flirtînd mereu cu păcatul și gîndindu-se mereu la virtute. Erau toți foarte inteligenți și curajoși. Ca să simți echilibrul, trebuie să ai curajul să mergi pe sîrmă. Ei aveau curajul să meargă pe sîrmă anume ca să găsească echulibrul. Chamfort, în particular, era și arătos. O anume doamnă l-a descris drept ”un Hercule sub înfățișarea unui Adonis” – suprem compliment pentru un bărbat, nu-i așa? Trăise cît de cît bine din talentul său materializat în piese de teatru, eseuri și elogii în vremea Vechiului Regim, ajunsese chiar membru al Academiei, dar avea mari nemulțumiri politice și sociale, ceea ce l-a făcut să fie un entuziast susținător al Revoluției cînd i-a venit vremea. Și-a dat repede seama că este, de fapt, un frenetic republican (da, există o oarecare ironie în această frază!). Foarte rapid, însă, spiritul său caustic și limba sa ascuțită l-au pus în conflict cu noile timpuri. Se apropiase de girondini (cei care în Convenția Națională din 1792 - 1793 vroiau înlăturarea monarhiei, dar și oprirea spiralei violente pe care o apucase Revoluția), iar căderea lor sub presiunea montaniarzilor iacobini, care va marca începutul Terorii, l-a doborît și pe Chamfort. A fost mai întîi închis, apoi eliberat și, în ziua în care trebuia să fie din nou închis, a încercat să se sinucidă. S-a încuiat în biroul său, a pus mîna pe un pistolet și s-a împușcat în față. Nasul și mandibula i-au fost spulberate, dar nu a murit. Apoi, desfigurat și însîngerat, a pus mîna pe un coupe-papier și a încercat să-și taie gîtul. A reușit, dar nu a putut prinde artera, așa că nu a murit nici de data asta. În final, cu ultimele puteri, cu același coupe-papier a încercat să-și străpungă inima, dar instrumentul, deși a pătrus adînc în piept, nu a atins ținta. După aceste eforturi supraomenești, firesc aș zice, a căzut în leșin. A fost găsit de valetul său și, miraculos aproape, salvat. A murit, totuși, șase luni mai tîrziu ca urmare a rănilor pe care cu atîta ambiție și le-a produs. În istorie, Chamfort este citat ca un exemplu clasic de suicid ratat. Un moralist împlinit și un suicidar ratat! Nu-i de mirare că Cioran îl prețuia în mod deosebit. Nu mă pricep deloc la sinucideri și nici nu vreau să mă gîndesc prea mult la asta, chiar dacă unul dintre marii mei favoriți, Albert Camus, a scris răspicat că cea mai importantă problemă a filozofiei, a gîndirii în general, este problema sinuciderii. În orice caz, ieșirea din labirintul propriei gîndiri care te poate duce și pe asemenea drumuri amețitoare și perciuloase, tot cu Chamfort o facem: ”Gîndirea consolează tot și vindecă tot. Dacă uneori gîndirea vă face rău, cereți-i remediul pentru răul pe care vi l-a făcut și vi-l va da imediat”.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.
Recomandările noastre
