La început a fost muzica. Mai precis, o muzică. Asta nu contrazice deloc faimoasa deschidere a Evangheliei după Ioan.
Ca o reminiscenţă a timpurilor paradisiace, cînd totul era la început şi începutul nu se sfîrşea, unii dintre noi încă mai poartă în vorbele lor umbra acelei sonorităţi, cam aşa cum se păstrează focul în piatră.
Ascultaţi, de pildă, această muzică: „Nu poţi cunoaşte un om decît după nivelul la care s-a ridicat muzica în sufletul lui. Dar, cum nu mă interesează decît cei inundaţi de ea, mă dispensez de cunoaşterea oamenilor. Există suflete muzicale care n-au educaţie şi cultură muzicală. Ceea ce înseamnă că ne naştem cu o sumă de vibraţii pe care le pun în valoare tristeţile noastre. Purtăm toată muzica pe care n-am auzit-o în decursul vieţii, dar care zace pe străfundurile memoriei. Tot ce e muzical în noi este o chestiune de amintire. Pe cînd nu aveam nume, va fi trebuit să fi auzit tot. Nu există muzică fără amintirea paradisului şi a căderii.”
Fragmentul acesta a fost scris de Emil Cioran, la 26 de ani. Este cules din cartea lui, „Lacrimi şi sfinţi”, şi se regăseşte în excelenta antologie „Cioran şi muzica”, a cărei a doua ediţie a apărut foarte recent la Humanitas. În opera anti-sistemică a lui Cioran, fragmentele despre muzică plutesc peste tot. Nu cred că există carte a lui în care referinţa la experienţa sonorităţii să lipsească. Cioran e un caz fericit de autor care posedă, deopotrivă, o ureche fină pentru muzică şi o ureche absolută pentru metafizică. Rar, cele două merg împreună.
Ne puteți urmări și pe Google News
Mare iubitor de Bach, dar şi de Wagner ori Beethoven, Cioran se întîlneşte cu muzica, în primul rînd, în stil. Cuvintele şi frazele lui Cioran au ceva incantatoriu, caută într-un spaţiu al unei hipersensibilităţi depresive, uneori nevrotice, care îşi poate găsi seninul doar în armoniile pentru totdeauna pierdute ale fiinţei. Cuvintele lui Cioran au, precum sunetele muzicale, timbru şi intenţie, culoare şi volum. Impresia că stilul lui Cioran datorează enorm muzicii a fost împărtăşită de mulţi cititori ai lui, iar expresivitatea scrisului său este de natura expresivităţii muzicii.
Culese, la început, de fratele autorului, Aurel Cioran, şi editate de melomanul definitiv care este Vlad Zografi, fragmentele din Emil Cioran care se referă la muzică fac, pe hîrtie, figura unor note muzicale. Se ştie, notele din partitură nu înseamnă muzica; ele sînt doar nişte semne convenţionale menite să transmită interpretului ceea ce compozitorul a avut în minte. Muzica există abia cînd interpretul tălmăceşte în sunet aceste semne. Cuvintele şi frazele lui Cioran, aşternute pe paginile dintre coperţile acestui volumaş Humanitas, sînt doar semnele convenţionale ale unei nelinişti interioare măreţe, ale unei apoteoze a gustului, ale unei evadări colosale dintr-un sine netemperat sau poate, doar, urmele fine ale unui arabesc ori ale unui menuet, superb şi inutil. Aşa cum privim notele dintr-o partitură drept urme ale muzicii din mintea compozitorului, vom privi şi aceste cuvinte drept urme ale gîndului din mintea autorului. Ele capătă realitate abia după ce mintea noastră (urechea noastră interioară) le percepe şi sinele vibrează.
„Sînt sensibilităţi care nu pot locui în altă parte decît în sunete. Sînt stări de graţie la care nu te conduc decît muzica şi mistica. Însă, nu doar extaz, consolare şi ghid de întrebuinţare a melancoliilor de amurg, muzica e şi un răspuns alternativ cunoaşterii discursive”, scrie Vlad Zografi într-o notă a editorului care deschide această ediţie. Sigur că Cioran a fost mereu preocupat de găsirea alternativelor la cunoaşterea discursivă, raţională, în care categoriile se alcătuiesc şi se mişcă după reguli de validare dinainte acceptate ca fiind corecte. Cioran preferă delirul, spasma, disperarea monumentală, tristeţea de lac negru fără fund, melancolia pînă-n măduva oaselor, dispreţul cosmic, curajul de sectă mică şi sinucigaşă ca unelte spre găsirea unui adevăr profund al condiţiei noastre. Muzica este, pentru unul ca Cioran, tovarăşul perfect. Muzica ni-l clarifică pe Cioran. Preferinţa pentru Bach, cel care a dovedit că muzica este punctul de întîlnire ale geometriei cu mistica, ne arată sensibilitatea lui Cioran pentru construcţie – căci nu există măreţie fără construcţie şi nici sacrificiu fără disciplină austeră.
PS Una dintre cele mai interesante mărturisiri ale lui Cioran este legată de faptul că a semnat unele dintre textele/cărţile sale ca „E.M.Cioran”. Acest „M” era misterios nu doar pentru mulţi dintre cititorii lui ci, aşa cum va mărturisi Sandei Stolojan, şi pentru el însuşi. „M” nu înseamnă, de fapt, nimic. Nu este iniţiala nici unui nume. Pur şi simplu, din motive sonore, lui Cioran i s-a părut la un moment dat că E.M.Cioran sună mai portivit decît „E.Cioran” sau chiar decît „Emil Cioran”. Sanda Stolojan susţine că Cioran s-a uitat la numele E.M.Forster şi s-a simţit provocat. Aş zice că, mai degrabă, că Cioran a ascultat numele E.M.Forster şi a decis să fie, ocazional, E.M.Cioran...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
