Toader Paleologu citează, adesea, o vorbă a ilustrului său tată: ”În România, pluripartidismul înseamnă, de fapt, mai multe PCR-uri”.
Dincolo de hazul ei, vorba spune ceva mai profund. Indiferent de ceea ce se pretind a fi, toate partidele românești sînt înspăimîntător de la fel. Am fost și eu într-un partid, le-am văzut de foarte aproape pe celelalte și pot jura că mari deosebiri nu sînt: valorile sînt aceleași, apucăturile sînt aceleași, ideologia valorează cît o ceapă degerată, opțiunile fundamentale sînt identice, oamenii de la vîrf sînt din aceeași croială, la fel și cei din eșalonul doi, pînă și idealiștii - puțini, cîți mai sînt - se aseamănă între ei. Traseismul nu este o boală morală a politicianului nostru, așa cum se crede. Traseismul e absolut firesc, natural, pentru că trecerea de la un partid la altul, practic, nu se simte - dimensiunea politică a ființei nu este deloc zdruncinată de schimbarea partidului pentru că, pur și simplu, schimbarea nu există. Sînt alte fețe, dar e exact aceeași piesă. Politicianul traseist are dreptate: nu i se poate reproșa că trece dintr-un partid în altul, așa cum unui pește nu-i poți reproșa că trece din Marea Egee în Marea Mediterană, căci tot în apă de mare înoată.
Această pulverizare a partidului unic într-o puzderie de alte partide mai are, însă, un efect. Ieșite din marele Partid Comunist, toate partidele sînt, de fapt, de stînga. Partide democratice de dreapta, în România, există doar în două locuri: pe hîrtie, cînd se înscriu la tribunal și în visurile cîtorva intelectuali îmbătați atît de profund cu idei, încît nu mai pot vedea realitatea. Toate încercările de a avea un autentic partid de dreapta în România au eșuat. Avem o grămadă de partide de stînga, de toate nuanțele - de la stînga brutală, populist-sindicalist-comunistă a PSD-ului la stînga relaxată, oengistică, a PNL și de la stînga justițiară a partidului M10 la stînga european-decadentă, de caviar, de la ALDE. Pe dreapta, însă, nu s-a putut lega nimic, deși încercări au fost.
Nu cumva țesătura societății românești este de așa natură încît nu poate produce partide democratice de dreapta? Înainte de a ne repezi cu răspunsul, să privim prin Europa. Sînt țări în care stînga pur și simplu nu prinde, sau prinde greu. Polonia, de exemplu. Acolo, de o bună bucată de timp, competiția electorală se dă între două partide de dreapta, unul mai spre centru, ceva mai liberal, și altul mai departe de centru, ceva mai conservator. Avem și exemple opuse. Portugalia, de pildă. Acolo, scena politică este dominată de concurența dintre două partide de stînga. Unul mai spre centru, ceva mai liberal, altul mai departe de centru, ceva mai comunistoid. Există, așadar, situații în care sensibilitățile specifice dreptei democratice nu-și găsesc reprezentare în spectrul politic.
Ne puteți urmări și pe Google News
La noi, ”proiectul” de dreapta a ajuns, cel mai adesea, pe mîna unor ageamii - oameni fără nici o convingere politică, dar deciși să facă politică. Iar cei care au convingeri politice și trec la acțiune eșuează în partidulețe pe cît de mici, pe atît de isterice, naționalist-ortodoxiste, imaginîndu-și că dreapta românească se construiește cu Legiunea-n suflet. Impresia că stînga e o afacere între hoți, iar dreapta o afacere între zurbagii prinde rădăcini tot mai puternice în România. Și, căutînd siguranță, cetățenii ajung să prefere stînga. Nu știu cum s-a întîmplat, dar cei cîțiva oameni care chiar puteau face un partid de dreapta democratic ca la carte, avînd deopotrivă și cunoștințele și experiența necesare, precum Valeriu Stoica, au fost încet-încet îndepărtați de la decizie. Așa a ajuns dreapta românească să fie mentorată de Vasile Blaga, Marian Munteanu și Călin Popescu Tăriceanu, de Alina Gorghiu și Teodor Atanasiu - un film de groază realizat cu actori de comedie.
Nu ar trebui să ne iluzionăm că victoriile lui Klaus Iohannis ori ale lui Traian Băsescu au fost victorii ale dreptei. Au fost victorii anti-PSD, ceea ce nu înseamnă că au fost victorii ideologice. Au fost victorii de pedepsire. Să ne amintim: Traian Băsescu a cîștigat trei din cele patru competiții majore din palmaresul său (localele din 2000 și din 2004, ca și prezidențialele din 2004) fiind un om politic de stînga. Doar prezidențialele din 2009 au fost cîștigate de pe o platformă de dreapta. Însă, nu platforma a fost decisivă atunci. La fel și în cazul lui Klaus Iohannis - victoria sa nu are nici o legătură cu ideologia sa, care, oricum, e destul de misterioasă. Nu cred că vom vedea un partid democratic și serios de dreapta prea curînd. Ne vom amăgi încă mulți ani cu unul/oricare dintre multele PCR-uri actualizate.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
