...niciodată nu vom sări deasupra urechii noastre

Sever Voinescu
Autor: | | 0 Comentarii | 706 Vizualizari

Titlul articolului meu de azi este o bucățică de poezie. Iubitorii de Nichita Stănescu au recunoscut, cred, finalul primei strofe din ”Ars poetica”, apărută în volumul ”Necuvintele” din 1968. N-am mai citit această poezie din prima mea tinerețe, cînd îl adoram pe Nichita Stănescu, mergeam frecvent în muzeul improvizat ce-i fusese dedicat, în acei ani, în casa cea mai veche a Ploieștilor și priveam mereu, în camera mea strîmtă, portretul său atîrnat de perete. Nichita Stănescu a fost poetul permanent al adolescenței mele, așa că nu pot scrie despre el decît cu un nod de emoție senină în gît. Am regăsit ”Ars poetica” acum, pe ultima copertă a unei cărți splendide și rare: ”Vin perșii, mamă! Armonii poetice”.

 N-a fost ușor să-mi procur această carte cu totul specială. Dar, că să explic mai bine, să o iau de la început. Cum am aflat despre apariția ei? Dintr-un articol al lui Alex Ștefănescu, apărut cu ceva vreme în urmă la adevărul.ro, în care criticul dădea această veste: ”A apărut recent într-un tiraj foarte restrâns, la Editura Karta-Graphic din Ploieşti, o carte cu 40 de poezii necunoscute ale lui Nichita Stănescu ...În loc să apară în 100.000 de exemplare, această ediţie numără doar 100!...Emoţionantă este şi istoria acestor texte. În ziua de 4 august 1983, Nichita Stănescu (despre care nimeni nu ştia că va muri la 13 decembrie, în acelaşi an) a fost invitat acasă la doi dintre prietenii săi, soţii Letiţia şi Marian Ionescu-Cartaş, într-un apartament de bloc din cartierul Drumul Taberei din Bucureşti... Ideea era ca Marian Ionescu-Cartaş, profesor la Liceul „George Enescu”, să cânte la pian, asistenţa să-l convingă pe Nichita Stănescu să cânte şi el, iar insolitul concert să fie înregistrat pe un magnetofon (cu acordul deja obţinut al poetului). Totul a decurs aşa cum fusese prevăzut, numai că, la un moment dat, cântând la pian la patru mâini cu eminentul profesor de muzică (extrem de exigent în alegerea partiturilor), Nichita Stănescu a început să intoneze şi versuri, unele din memorie, altele create pe loc, în binecunoscutul său stil, de improvizator genial. Până la urmă la pian a rămas numai muzicianul, iar poetul, transfigurat, a rostit poem după poem.” Am procurat, așadar, la un preț piperat exemplarul 53 al acestei cărți găsibile în 100 de exemplare și sînt fericit!  În prefață, Lucia Fetcu, de față la această epifanie poetică, dă un detaliu în plus: ”Nichita a realizat ce se întîmpla. Putea, era momentul, să-și dicteze poezia gîndită și contruită în timp. Am rămas acolo peste noapte, odihnindu-ne pe unde s-a nimerit, iar ei doi au reluat lucrul de dimineață și au continuat spre miezul nopții, cînd nu Nichita obosise – el ar fi avut putere mai departe – ci noi, ceilalți. În ziua următoare, mîinile lui Marian erau umflate ca niște pîini.”

În volumul din mîna mea, fiecare poezie este cuplată cu episodul muzical care a însoțit nașterea ei, iar la finalul cărții există un cd care reproduce banada de magnetofon originală. Îl auzim pe poet recitînd versurile pe loc create în deplină armonie cu muzica emisă de pian. Faptul că înregistrărilre nu sînt deloc profesioniste adaugă la calitatea actului artistic, pentru că ceea ce impresionează copleșitor aici este naturalețea acestei clipe supranaturale și spontaneitatea faptului miraculos petrecut într-o noapte de decembrie, într-un apartament de bloc din Drumul Taberei. Auzim vocea lui Nichita Stănescu, inconfundabilă, recitarea lui incantatorie, murmurul cu care  urmărește modulațiile și intențiile din fragmente muzicale de Bach, Beethoven sau Wagner, din Nino Rota, Nat King Cole sau Dave Brubeck. Sub puterea muzicii, poetul, cuprins de grații, spune poezie după poezie, fiecărui moment muzical fiindu-i atașată una.

Legătura poeziei cu muzica este veche de cînd lumea și știută de tot omul, de vreme ce este cel mai natural lucru din lumea complet nenaturală a artei. Recitarea și cîntatul sînt, aproape, același lucru, așa cum lectura în tăcere a poeziei este doar o variantă în cuvinte a unei audiții muzicale. Nu, poetule, nu putem sări deasupra urechii noastre.

Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi