Printre alte minunăţii din Istoria proletcultismului m-am ocupat şi de ceea ce s-a numit Războiul angajat de creaţia - literar-artistică românească împotriva regimului Tito din Iugoslavia.

 

Transpunere în realitatea social-politică mai întîi şi în realitatea literarartistică de la noi, după aceea, a Rezoluţiei Biroului Informativ din noiembrie 1949, „Partidul Comunist din Iugoslavia în mîinile unor asasini şi spioni,” implicarea literaturii în Războiul cu Titoismul atinge una dintre culmile aiurelii prin romanul lui Alexandru Jar, La Borna 203, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti 1951.

Borna 203 se ridică pe fîşia de graniţă dintre Vîrşeţ şi Timişoara, nu departe de şoseaua Timişoara-Belgrad. Cînd se petrece acţiunea romanului, circulația pe șosea fusese întreruptă printr-un gard de sîrmă înghimpată. Fîşia de graniţă cu Iugoslavia e păzită de un pichet de grăniceri. A păzi graniţa, chiar şi în comunism, e o misiune dificilă, dar în nici un caz ieşită din comun.

Dacă ar fi să credem romanului lui Alexandru Jar, paza graniţei dintre România comunistă şi Iugoslavia căzută în mîinile „Banditului Tito” e o misiune cu vădite note halucinante.

Pare că dincolo de graniţă nu e o altă ţară, fie ea şi duşmană, izvorîtoare de spioni, nu e nici măcar o altă lume, ci un tărîm fantastic, populat de primejdii majore, în cuprinsul căruia pînă şi normalul vieţii de fiecare zi capătă înfățișări terifiante. Soldatul Ion Opaiţ, cel care deschide acţiunea romanului, trimis să-și facă stagiul militar la Pichetul de la Borna 203, încearcă, la primele imagini ale locurilor de dincolo de graniţă, trăiri tulburătoare:

„Ostaşul rămase neclintit, cu ochii spre ţara de dincolo. Vorbele sergentului major îi strecuraseră în suflet bănuiala. Scotoci cu privirea lanurile, porumbiştile, oamenii care prăşeau. Se opri întrebător asupra acelora. Parcă nu ţineau ţărăneşte cozile sapelor; şi feţele le erau bărbierite, albe... Poate că se înşeală şi sînt totuşi ţărani. Poate...

– Nu par a fi ţărani, cei de-acolo... spuse, mai mult pentru sine, ostaşul Opaiţ. Întoarse pe jumătate capul şi văzu că şi sergentul major îi privea cercetător.

Frasin părea să nu fi auzit vorbele ostaşului. Ochii i se îngustară de atenţie încordată. Aruncă o privire spre vîrful observatorului. Grănicerul de sus avea binoclul îndreptat spre acelaşi punct. Spuse în şoaptă:

– Ai învăţat ceva la instrucţie, la cazarmă. Nu par a fi oameni cumsecate, cei de dincolo.

Opaiţ izbucni bucuros că nu se înşelase:

– Or fi nişte spioni! Sergentul major tresări. Spuse înnăbuşit, însă sever:

– Mai încet! N-ai învăţat la cazarmă că pe frontieră se vorbeşte numai în şoaptă şi mai mult se tace?

– Da, tovarăşe sergent major! murmură Opaiţ, roşindu-se. Îşi controlă ţinuta; se găsea, doar, pe frontieră.” 23-26 iunie 1956. Iosif Broz Tito întreprinde o vizită triumfală la Bucureşti, în fruntea unei delegaţii de partid şi de stat.

Se ţin cuvîntări incandescente despre prietenia româno-iugoslavă (catalogată ca veşnică!), se încheie acorduri istorice.

Călăul Tito e acum Marele nostru prieten!

E un proces început, în 19 iunie 1954, cînd, urmare a unei propuneri venite despre Bucureşti, Belgradul acceptă normalizarea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări.

Cartea lui Alexandru Jar e retrasă din librării şi din biblioteci.

Toţi cei care semnaseră articole, proze, poezii, piese de teatru despre Călăul Tito îşi scot discret din Bibliografie producţiunile respective. Între timp, Alexandru Jar fusese exclus din Uniunea Scriitorilor pentru abateri la spiritul revoluţionar. ( Din proletcultism devenise un soi de disident!)

Dacă ar fi fost în activitate, mai mult ca sigur ar fi scris un roman în care soldatul Opaiţ se uită cu dragoste dincolo de graniţă, unde nu mai dau cu sapa spionii, ci oamenii muncii iugoslavi înfrăţiţi cu oamenii muncii români.

Alegerile prezidenţiale din Bulgaria şi din Republica Moldova au propulsat în prim-plan teza României încercuite de Ruşi.

E o teză asumată și susținută de politicieni ( cei din PNL și din USR) și de jurnaliști din Divizia Presă.

Potrivit acestei teze, România nu se mai învecinează cu Bulgaria, Moldova, Serbia, Ungaria şi Marea Neagră, ci cu Federaţia Rusă.

O Federaţie Rusă din cuprinsul căreia traversează fruntariile noastre patriotice spioni, agenți de influență, propagandă dușmănoasă.

Nu va trece mult și dinspre Federația Rusă vor veni tancuri , ba chiar și rachete nucleare, ca să pună la încercare Mărețul Scut de la Deveselu. Iugoslavia devenise cuibul de spioni și de asasini din cauza lui Tito.

Locul lui Tito a fost luat, în propaganda moldo-valahă, de Putin. Lui Tito i se spunea Călăul Tito. Lui Putin i se spune Agresorul Putin. Din cauza Agresorului Putin, România e pîndită de jur- împrejur numai și numai de Pericolul rus.

Înconjurarea României de către Rusia e văzută ca urmare a venirii la putere în Bulgaria, Ungaria, Serbia, R. Moldova a unor regimului proruseşti.

Prin ele, Rusia se uită la România cu ochi flămînzi, aşteptînd doar clipa cînd s-o înfulece.

Desigur, în Ucraina e un regim pro-Vest, dar avînd în vedere că e un regim şubred, pe teritoriul Ucrainei pot veni în orice clipă, cîntînd Katiușa, Armatele ruseşti. Despre Marea Neagră nici să nu mai vorbim. Dat fiind că ea e Lac Rusesc, România se învecinează şi în partea asta cu Federaţia Rusă. Soldatul Opaiț avea de păzit de spioni doar granița dinspre Vest cu Iugoslavia.

În rest, Republica Populară Română avea numai vecini de treabă, ba chiar amici.

Dacă ar trăi azi, soldatul Opaiț ar avea o misiune infernală.

Ar trebui să păzească de spioni toate granițele României! Regimul Titoist avea la Bucureşti o coloană a 5-a.

Între 1949-1953, cei suspectați a fi din coloana a 5-a a Călăului Tito erau arestaţi şi trimişi la stuf în Deltă.

Potrivit propagandei anti-ruseşti din zilele noastre, şi Moscova are o coloană a V-a la Bucureşti. E întruchipată de PSD. Desigur, vremurile s-au mai îmblînzit.

Cei din coloana a V-a nu mai sînt pasibili de trimis la puşcărie.

Locul trimisului la puşcărie l-a luat votul dat PNL.

Daţi votul PNL! – spune Propaganda, pentru ca România să fie salvată de pericolul rusesc.

În 1956, Iugoslavia a devenit prietena României, deoarece devenise între timp prietena URSS.

Acum, Rusia e duşmana României, deoarece e duşmana Americii. Ce ne facem însă dacă Rusia devine amica Americii?