PUBLICAȚIILE NOASTRE:

Cultură

Nora Iuga: "Nu mai am nici scrupul, nici ruşine, când scriu"

Autor: | | 6 Comentarii | 1512 Vizualizari
16_nora_iuga_
În volumul "Berlinul meu e un monolog", lansat recent de editura Cartea Românească, scriitoarea menţionează incidentul care a adus rezerve în relaţiile sale cu grupul scriitorilor din Banat emigraţi în Germania.

"Uite-o pe Herta Müller! O bucurie de nedescris, nu numai pentru că ne aducem una alteia acele vechi amintiri, frumoase în hidoşenia lor, a unui timp revolut, dar mai ales pentru că, traducându-i romanele, am devenit un fel de surori, nu de sânge, ci de text", creionează scriitoarea Nora Iuga unul dintre cele mai interesante portrete în jurnalul "Berlinul meu e un monolog", apărut la sfârşitul anului trecut în colecţia "Jurnale şi memorii" a editurii Cartea Românească. Un volum cu două părţi, "Fasanenstrasse 23" şi "Stuttgarterplatz 22", scrise la un interval de zece ani una de cealaltă, definind, într-un puzzle de locuri, gânduri şi oameni, "o mică parcelă, inclusă, printr-un partaj arbitrar, unui teritoriu nelimitat numit Nora Iuga".

Jurnalul – povestea unui oraş care nici nu exista altundeva în afara minţii care scrie - începe la Literaturhaus, pe Fasanenstrasse, în plin centrul Berlinului, o dată cu o bursă de două luni acordată de Fundaţia Preussische Seehandlung. "O şansă nesperată datorată lui Herr Ernest Wichner şi lui Herr Herbert Wiesner", spune Nora Iuga.

Harta acestui Berlin, ajuns peste ani "o biată umbrelă împrumutată de la un hotel de trei stele de pe Nestorstrasse, pe care se mai întâmplă să o uiţi în S-Bahn", se personalizează alaturi de Ernest Wichner şi Oskar Pastior în seri de poezie contemporană românească, la Institutul Cultural, alături de Mircea Cărtărescu sau T.O. Bobe, în magazinele de antichităţi de pe Savigny Platz sau în geamul vitrinelor de pe Kantstrasse. Devine oglindă în semnificaţiile "oricărui lucru ar sări în ochi sau ţi-ar umbla prin minte într-un oraş expus tuturor cititorilor de ziare, posesorilor de handy, de televizoare sau net-uri".

Berlinul Norei Iuga păstrează definiţiile celor trei scriitori cărora le-a anticipat, prin traduceri, Nobelul – Elfriede Jelinek, Günter Grass sau Herta Müller – , dar, mai ales, identitatea unui important grup de apartenenţă, "noi, scriitorii germani veniţi din România". Cu Oskar Pastior, căruia i-a tradus cele "33 de poeme cu Petrarca", sau Ernest Wichner, cel care a transpus în germană două volume semnate de Nora Iuga, "Capricii periculoase" şi "Autobuzul cu cocoşaţi".

"Herta ma întreaba, la o masă între prieteni, pe terasa unui restaurant cochet din Schluterstrasse, în zona unde locuieşte Oskar Pastior, ce ţigări fumez în România. Nu ştiu să-i răspund, am uitat. Suntem între noi, scriitorii germani veniţi din România.Herta Müller cu bărbatul ei, Harry, Oskar Pastior, Ernest Wichner şi eu", scrie Nora Iuga, o amintire care avea să-şi schimbe culoarea în interviuri: "Moartea lui Oskar Pastior, în 2006, a fost o lovitură groaznică pentru Herta Müller, deoarece el îi era cel mai bun prieten, în afară de Ernest Wichner şi de fostul ei soţ, Richard Wagner".

"Rar am întâlnit un scriitor care să semene atât de mult cu ce scrie"


Pe Herta Müller a descoperit-o în 1982, pe vremea în care îi traducea în română prima carte "Niederungen" ("Ţinuturile joase"), un volum care avea să primească, de altfel, un insolit şi inexplicabil premiu al Uniunii Tineretului Comunist.

"Mă gândesc la Herta. Mă obsedează. O aud vorbind. Indiferent ce spune, o simţi vibrând fizic în cuvinte. E întreagă în cuvânt, cu forţă şi patimă. Rar am întâlnit un scriitor care să semene atât de mult cu ce scrie. Aşa cum nu te decepţionează niciodată în text, cred că nu te decepţionează nici în viaţă. Povesteşte întâmplări, vezi situaţii, oameni; îi conteşti sau îi accepţi, după emoţia pe care ţi-o transmite. E ceva în ea care contaminează. Să o numesc forţă morală? E doar atât? Vorbeşte româneşte cu un accent tipic bănăţean. Îmi trezeşte amintiri pe care le-am uitat. Pomeneşte de Rolf, îl aduce pentru o clipă între noi, spune că abia după moartea lui, recitindu-i cărţile, şi-a dat seama cât de bine scria (n.r. – Rolf Bossert, poet de limba germană, parte din Grupul de Acţiune Banat, care a murit în februarie 1986, la Frankfurt. Scriitorul s-a sinucis la numai şase săptămâni după emigrare, la vârsta de 33 de ani, sărind de la fereastra unui cămin pentru azilanţi). Moartea lui Bossert pare o problemă încheiată. Sinuciderea era previzibilă, nervii îi erau întinşi la maximum şi obsesia urmăririi atinsese paroxismul. Numai ei i-a ramas suspiciunea neatinsă, la fel cum existase şi în noi atunci, în 1985. Toţi am uitat. Ea nu. "Câte aruncări de la etaj au rămas neelucidate?". Când îi traduc cărţile, simt acolo suferinţă şi compasiune umană, dar şi un spirit justitiar care mă nelinişteşte. Ea nu-şi uită niciodată rănile. Durerea ei e maximă. Oare ştie să ierte? Are ochi în care nu te poţi uita multa vreme. Ochi care te dezbracă până la os. Ochi care te ustură şi te fac să te suspectezi de toate greşelile. Aproape că-ţi vine să le inventezi, să scormonesti acolo, în încâlcelile gândului, până dai de o vină de care nu erai conştient. Herta cauterizează", scria Nora Iuga, cu zece ani în urmă, din locuinţa ei de pe Fasanenstrasse. Acuzele acestor ochi au devenit ascuţite după ce întrebările lor au căpătat forţa unui Nobel.

"Purtătoarea de pălării"

Câteva amintiri din Copenhaga, de la sărbătoarea Hertei la care a venit "marele Pleşu de la Bucureşti şi Ada Milea, care a furat, ca de obicei, cireaşa de pe tort...". Herta Müller, cu ochii umezi de emoţie la auzul limbii române, alături de Ernest Wichner, care se îmbraţişa cu toţi compatrioţii "cu căldura cu care se strângeau în braţe nemţii din RDG cu cei din RFG la căderea Zidului, descoperind, brusc, că sunt fraţi". Un articol din Observatorul Cultural, trimis de la Sibiu de Joachim Wittstock, semnat de Herta Müller şi publicat şi în Germania, avea să facă o dimineaţă ploioasă la Berlin încă şi mai gri.

"Îmi face onoarea să-mi acorde un spaţiu impresionant, scris anume pentru România. E şi ăsta un fel de lobby – bun pentru Orient – nu vreau să mă lungesc, pentru ca nu merită. Laureata Nobel mă numeşte "Marea Doamnă", îmi indică vârsta (80 de ani), pentru că altfel calificativul nu s-ar justifica, şi îmi atribuie şi o poreclă cool, demnă de un titlu de roman: purtătoarea de pălării – acuzându-mă că aşa aş fi înţeles să fac dizidenţă împotriva comunismului. Nu pomeneşte o vorbă că am avut interdicţie de publicare vreme de opt ani, amuzant articol, dar ca un cozonac necrescut, ca o formă fără fond... nu e mănuşa pe care să o ridic", scrie Nora Iuga în jurnalul berlinez.

Reacţia, poate prea seacă după anii de prietenie, şi-ar putea găsi o explicaţie într-un crez anunţat, fără legatură, cu doar câteva pagini mai târziu. "Nu mai am nici scrupul, nici ruşine, când scriu", spunea autoarea. "Pe unii îi scandalizează uneori usurinţa cu care declar că nu mai am nici ruşine, nici scrupul când scriu. De ce aş avea? Nu mai aştept nicio bucăţică de zahăr. N-am de ce să fac sluj. Atât de bine îmi cade acum versul: "Laudele lor, desigur, ne-ar mâhni peste măsură". Nu mai am nimic de pierdut pentru că nu mai am cu cine să mă compar", declară scriitoarea Nora Iuga într-un interviu acordat ziarului Evenimentul Zilei.
"Mă miră interesul crescând al acestor personalităţi marcante născute în Banat – mă refer la Herta Müller, Richard Wagner şi Ernest Wichner– faţă de România, pe care se întrec să o promoveze «cu dragoste»"
EVZ: Legaţi cândva amintirile germane de catedrale gotice întunecoase, care inspirau vise cumplite cu demoni, genul de experienţe care s-au răsturnat în favoarea scriiturii, dar, spuneaţi dvs, deloc - "slavă Domnului!" - asupra personalităţii. Dacă ar fi să analizaţi încă o dată acum, ar fi la fel? Înainte de a vorbi despre Berlinul Norei Iuga, am putea defini Germania acesteia…
Nora Iuga: Cred că nimic nu ne marchează mai puternic şi mai de neconfundat personalitatea, smulgându-ne masei amorfe şi transformându-ne în individualităţi, decât locul unde ochiul nostru de copil începe să vadă pentru prima dată acele imagini care, mai apoi, devin amintire. Pentru mine, locul iniţial şi, într-un fel, iniţiatic, a fost lumea germană, fiindcă, în acelaşi spaţiu intră şi Hermannstadt-ul adolescenţei mele, cu catedralele gotice austere şi reci, cu catacombele, cu gropniţele subterane, unde erau înmormântate maicile, cu instrumentele de tortură care mi-au bântuit nopţile şi au alimentat frica "micului animal neştiutor"- aveam 5 ani la prima întâlnire cu Germania -, cu închipuiri monstruoase, ivite din nu ştiu ce lumi uitate. Sunt sigură că poetul din mine s-a născut încă din chinurile acelor coşmaruri. Aşadar, n-am să pot scăpa până la moarte de acel loc, blestemat şi binecuvântat deopotrivă, de această Germanie a mea, care mi-a dat şi frica şi poezia, cei doi saci de nisip care-mi ţin dirijabilul în echilibru.

Este interesant că acum, după atâtea decenii, când "flanez" (îmi place expresia asta care uneşte în ea două extreme, împlinindu-mă total, o Franţă şi o Germanie ca două culori complementare), pe străzile molohului berlinez simt cum bate inima iepurelui în cuşca pitonului somnolent ce pare a nu-l observa...dar şi o vagă respiraţie romantică, urmele poeţilor duşi prin colţurile ascunse ale parcurilor, prin micile cafenele, pe sub podurile molcomei Spree. Este o întrebare care mă frământă demult şi nu-i aflu răspunsul exact, mai mult îl intuiesc. Aşa cum moneda de schimb care leagă doi oameni are totdeauna o faţă de iubire şi una de ură, Germania, cum spuneam, are, în subsolul meu cel mai adânc, o faţă de frică, fiindcă eu sunt un eşantion tipic de rasă "impură" – port în plămada mea ereditară opt etnii - şi o faţă de "extaz", că Germania asta a mea arată ca un mariaj perfect între veghe (pândă) şi vis.

Berlinul dv. este, înainte de toate, Berlinul scriitorilor români, cei care au emigrat până în 1990, şi cei care au succes acum în Germania. De Herta Müller va leagă o veche prietenie, deşi declaraţiile dvs. de acum sunt rezervate...

Pornind de la ce spuneam mai înainte, este interesant că, dacă se poate vorbi de o antipatie faţă de români în Europa, ca să folosesc un eufemism, în Germania această antipatie o întâlneşti cel mai adesea la berlinezii proveniţi din România şi stabiliţi aici în anii ‘70-‘80. Întâmplarea a făcut să mă bucur, până la un moment dat, de prietenia unora dintre ei, mă refer, în special, la Herta Müller şi la Ernest Wichner, poate şi datorită faptului că vorbesc din copilărie nemţeşte şi m-am mişcat, în acea perioadă mutilată, în aceleaşi cercuri, ca jurnalistă la periodicele germane "Neuer Weg" şi "Vilk und Kultur" şi am mai şi tradus aproximativ treizeci de cărţi, printre care opt volume din opera celor emigraţi din România: Herta Müller, Oskar Pastior, Ernest Wichner, Rolf Bossert. Ţinta atacului, venit mai ales din partea laureatei Nobel şi a lui Richard Wagner, sunt, cu precădere, intelectualii români "obedienţi, laşi, oportunişti", care nu ar fi opus nicio rezistenţă regimului de tristă amintire.

Rezistenţă prin cultură, arderea unor cărţi, interzicerea publicării autorilor neagreaţi de regim nu contează în ochii marilor dizidenţi germani din Banat. Acuzaţiile pe care le aduc ei "elitelor" româneşti poate nici nu sunt făcute cu rea intenţie, ci, mai curând, dintr-o necunoaştere a traseului istoric pe care l-a parcurs ţara noastră în ultimii 20-30 de ani, de când ei au părăsit-o. Cei cărora li se reproşează atitudini reprobabile sau gafe ce nu pot fi trecute cu vederea sunt nume cunoscute în Germania, a căror discreditare aruncă o lumină şi mai rea asupra culturii româneşti în lume.

Până şi scriitorului român care se bucură de cea mai mare audienţă în Germania, Mircea Cărtărescu, Herta Müller i-a reproşat că nu-şi înfierează public prietenii intelectuali dovediţi a fi informatori şi că nu a opus rezistenţă luptând deschis împotriva comunismului. Mă întreb ce-ar fi trebuit să facă Mircea, care n-are stofă de luptător, aşa cum eu n-am calităţi de ministru al turismului. Să fi luat în spate Casa Poporului ca s-o scoată din Capitală?

Pe Nora Iuga o acuză că "a opus rezistenţă purtând pălării", dar nu suflă un cuvânt despre faptul că nu i s-a dat voie să publice ani la rând, între 1871 şi 1979. Mă miră interesul crescând al acestor personalităţi marcante, născute în Banat – mă refer la Herta Müller, Richard Wagner şi Ernest Wichner – faţă de România, pe care se întrec să o promoveze "cu dragoste" şi abjecţie.

Trebuie să recunosc că din topul preferinţelor lor nu lipsesc nume de primă mărime, cum ar fi Gellu Naum, M. Blecher, Maria Tănase, Ada Milea... alteori, mai calcă şi pe alături, mai ales în cazul ultimului val de poeţi.

Acuzatiile pe care le considerati nedrepte sunt principalul motiv de dezacord?

Inexplicabil mi se pare, de fapt, faptul că scriitorilor noştri mari în viaţă, aparţinând generaţiilor de dinainte de anii ’80, nu li se acordă nicio atenţie. Ca şi când România, de la sfârşitul războiului pâna la începutul anilor ’80, nu ar fi avut literatură. Un tratament discriminatoriu care nu li se aplică scriitorilor din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia sau Rusia.

Am ştiut să ne menţinem în anii cenzurii o literatură cu care putem porni oricând în lume. De ce nu sunt prezentaţi Germaniei scriitori ca Angela Marinescu, Ştefan Agopian, Ion Groşan, Adriana Bittel, Gabriela Adameşteanu, Răzvan Petrescu, Octavian Soviany, Ion Mureşan, Ileana Mălăncioiu, Constantin Abăluţă sau Radu Cosaşu? Probabil aici se crede că toţi intelectualii de dinainte de ’80 au fost informatori, pentru că din grupul germanilor din România au fost descoperiţi, numai în ultimele şase luni, vreo cinci, ceea ce demonstrează că nici ei nu sunt chiar fără de pată, sau dosarele lor or fi toate falsificate, pentru a fi discreditaţi în faţa opiniei publice.

În ceea ce priveşte actele de eroism, au existat şi în România acţiuni de răsturnare a ordinei de stat, de pildă, mişcarea amplă pentru respectarea "Cartei pentru drepturile omului" iniţiată de Paul Goma, la care nu a aderat niciun dizident minoritar german, revolta minerilor, revolta studenţilor din Iaşi sau cea de la Braşov, ideea sindicatelor libere care câştigase mulţi adepţi, dar nu s-a putut impune în faţa autorităţilor. Mulţi intelectuali au făcut ani grei de puşcărie şi li s-au smuls declaraţii la Securitate sub presiunea condamnării la moarte, şi nu pot să nu mă gândesc acum şi la Ion Caraion. Dar prietenii noştri nu ştiu nimic despre aceste lucruri sau le consideră mofturi.

Dezinteresul şi dispreţul faţă de eroii noştri adevăraţi mă indignează, cu atât mai mult dezaprobarea crudă şi nedreaptă venită chiar din partea confraţilor lor.

Români în Berlinul toleranţei. Anumite străzi vă amintesc de Antonescu, altele păstreaza mirosul kebab-ului turcesc, vă atrag cafenelele şi paradele gay, remarcaţi interesul bărbaţilor germani pentru femeile asiatice…

Spuneam în prima parte a jurnalului meu berlinez că Germania este una dintre cele mai tolerante ţări, pentru că găzduieşte atâtea neamuri străine cărora le acordă un regim de viaţă identic cu cel al populaţiei germane. Fără îndoială că problema integrării rămâne deschisă şi părerea omului de pe stradă nu coincide, de cele mai multe ori, cu cu opinia oficială, care este aici suspect de democratică. La Dresda au loc anual demonstraţii neonaziste mari şi agresive. Înăbuşite, fireşte, de poliţie.

Odată, într-o sală de cinema, la un film polonez, am auzit o doamnă spunând în spatele meu: "Unglaublich (incredibil), au ăştia faţă de Europa?". Mi s-a întâmplat deja de două ori să opresc pe cineva pe stradă ca să cer o informaţie şi mi s-a răspuns: "N-am bani pentru cerşetori".

Ultima bombă a venit din partea unui demitar cunoscut, Sarazin, care a afirmat că turcii au o genă care-i face neasimilabili... fiindcă balcanicii ţin morţiş să-şi păstreze religia, tradiţia, portul, obiceiurile care nu se prea potrivesc cu standardele europene. Normal că o asemenea afirmaţie din partea unui om politic german, în ziua de azi, a stârnit un val de acuzaţii grave în mediile internaţionale.

Până şi eu am fost amendată punctual în presă, după o lectură din "Sexagenara şi tânărul", care mi-a apărut recent în Germania, pentru comportament incorect, fiindcă am spus fără să mă controlez "Zigeuner" în loc de "Rom" sau "Neger" în loc de "Schwarzer", ceea ce înseamnă acelaşi lucru, dar "Nomen est omen". Poate că în Germania aceste exagerări "political correctness" sunt rezultatul unui complex de culpabilitate foarte adânc, de care nu scapă până nu se va stinge şi ultimul supravieţuitor din anii Holocaustului... şi când te gândeşti că majoritatea germanilor trăiesc nouăzeci de ani... Mă rog, asta e treaba lor, conştiinţa lor, democraţia lor, dar nu ştiu de ce ne consideră pe noi cel mai extremist popor din Europa.

Mi-ar plăcea să văd o statistică cu numărul evreilor salvaţi de la deportare de către români, comparat cu cel al salvatorilor, câţi cehi şi-au găsit cămin în casele românilor în 1968, când Praga a fost invadată de toate ţările tratatului de la Varşovia, în afară de România. Despre homosexuali ce să spun? Aspectul ăsta nu mai este o problemă pentru nimeni. În Germania homosexualii cred că reprezintă aproape 50 la sută din populaţie, atât femei, cât şi bărbaţi. Peste un an sau doi – fără ironie – homosexualii ar putea forma majoritatea în Occident. Este adevărat că mai există destui heterosexuali, dar ăştia preferă femei asiatice, pentru că emancipatele le ameninţă virilitatea.

Ce aţi numit, până la urmă, "decepţia Berlin"?
Spuneam la început că locul ne marchează, în măsura în care el se deplasează din spaţiul lui real în spaţiul nostru mental. Berlinul meu a făcut corp comun cu mine. Berlinul meu a trecut de la spaimele copilăriei, de la naivitatea paradisiacă, de la frenezia aventurii, de la disecţia cunoaşterii lucide, la marea decepţie, când singura alternativă viitoare rămâne cuvântul "adio". Asta nu mă întristează câtuşi de puţin, când tu singur hotărăşti pierderea, eşti învingător. Se pare că în relaţia mea cu Berlinul nu mai există niciun "on revient toujours", pentru că, pentru că, dacă pasiunea şi dorul meu, întins pe zece ani de zile, pentru acest oraş, datorită în mare parte distanţei şi aşteptării – teoria lui Ortega y Gasset e inatacabilă în această privinţă – nu i-a convins, capul găinii a fost tăiat şi, dacă nu-i cap, nici amintire şi nici închipuire nu e. Aşadar, Good bye, Berlin, ca să parafrazez cunoscutul film "Good Bye, Lenin" şi din nou Bucureştiul meu iubit, pun oala pe foc şi încălzesc ce a rămas... între timp s-a acrit. CARTE DE VIZITĂ

De cinci ori premiată de Uniunea Scriitorilor
  • Născută la Bucureşti şi absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Germanistică (1948), Nora Iuga este scriitoare liber-profesionistă şi traducătoare. A publicat volume de poezii, printre care "Vina nu e a mea", "Opinii despre durere", "Inima ca un pumn de boxeur", "Piaţa cerului", ‘Dactilografa de noapte", "Fetiţa cu o mie de riduri", romane, printre care "Săpunul lui Leopold Bloom", "Sexagenara şi tânărul", "Hai să furăm pepeni", "Lebăda cu două intrări". A tradus din limba germană, printre altele, "Toba de tinichea" de Günter Grass, "Animalul inimii", "Încă de pe atunci vulpea era vînătorul" şi "În coc locuieşte o damă" de Herta Müller, "Pianista" de Elfriede Jelinek.

  • La edituri din străinătate i-au apărut traduceri din "Sexagenara şi tânărul", "Săpunul lui Leopold Bloom", "Inima ca un pumn de boxeur", "Autobuzul cu cocoşaţi" şi "Capricii periculoase" (antologie).

  • Talentul Norei Iuga a fost recunoscut prin numeroase distincţii, printre care premiul "Friedrich Gundolf", acordat de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, cinci premii ale Uniunii Scriitorilor, în anii 1981, 1994, 1998, 2001 şi 2006, şi numeroase alte premii ale unor oraşe şi reviste din ţară.


Tag-uri: herta muller, Nora Iuga, Berlinul meu e un monolog, Fasanenstrasse 23, Stuttgarterplatz 22, Elfriede Jelinek, Gunter Grass , Oskar Pastior
În lipsa unui acord scris din partea Evenimentul Zilei, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Nora Iuga: "Nu mai am nici scrupul, nici ruşine, când scriu".




SPUNE-TI PAREREAAcum poti comenta si prin intermediul contului de facebook. DETALII >>
Cele mai distribuite articole similare

Libertatea

RTV

WOWbiz

B1

Ziare.com

Unica

Capital

Fanatik

Alte articole EVZ pe aceeasi tema

spune-ti parerea Acum poti comenta si prin intermediul contului de facebook. DETALII >>





Pentru a instaura un cadru civilizat de discuţii, de eliminare a "postacilor" de partid sau a celor plătiţi ca să blocheze un articol civilizat, am adoptat următoarele soluţii, în privinţa comentariilor:
  • 1) Moderarea comentariilor lăsate în formularul de la finalul articolelor o dată la o oră – în acest caz, comentariile nu vor apărea instant.
  • 2) Postarea instant a comentariilor lăsate prin intermediul contului de facebook – în acest caz comentariile vor fi postate imediat. Puteţi să vă faceţi cont de Facebook aici.
Orice critică este acceptată pe site-ul evz.ro, cu condiţia păstrării unui limbaj civilizat, toate aceste măsuri fiind şi în sprijinul celor interesaţi să-şi expună punctele de vedere fără a mai fi hărţuiţi.
Sperăm că veţi înţelege adevărata valoare a demersului evz.ro şi vă veţi asuma responsabilitatea alături de noi.

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul EVZ.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

CITEŞTE Şi
Nume: Prenume: Varsta: Email: Localitate: Judet: Telefon:


Sex: M / F




Ma abonez la newsletter
Sunt de acord cu termenii si conditiile concursului
* Toate campurile formularului sunt obligatorii