Pe scenele politice europene a început să evolueze, de câţiva ani, o specie nouă de lideri care dau senzația că sunt confecţionaţi în același laborator şi multiplicaţi la aceeaşi imprimantă. Deși tineri și fără un trecut politic semnificativ, răsar parcă din neant și fondează peste noapte mișcări politice care joacă, instantaneu, la vârf. Le place să se autodefinească prin utilizarea excesivă a particulei „post” – postideologici, postnaţionali, postculturali etc. – şi să se recomande ca viitorul politicii europene.
Personaje în general lipsite de conținut, alcătuite esențialmente din pixeli, beneficiari, din momentul apariției pe scenă, ai unei promovări media suspect de intense pentru niște debutanți, acești lideri transmit un singur mesaj: euroconformismul. Mai exact, impunerea cu orice preț a proiectului UEuropean în forma lui actuală, din ce în ce mai contestat, chiar detestat, de cetățenii țărilor-membre. Putem numi această specie de lideri „macroni”, pentru că exemplarul ei cel mai de vază este Emmanuel Macron, cotat de presa mainstream cu prima șansă în alegerile prezidențiale din Franța.
La 39 de ani abia împliniți, având ca unic episod relevant al biografiei sale profesionale un post de executiv bine plătit la banca „Rotschild”, Macron a devenit cel mai tânăr candidat la președinția celei de cincea Republici Franceze. Practic un ilustru necunoscut pentru public până acum mai puțin de un an, a ocupat, între 2012 și 2014, funcția de secretar-general adjunct al instituției prezidențiale conduse de catastrofalul socialist Francois Hollande, după care, până la sfârșitul lui august 2016, a fost ministru al Economiei. Deși a avut carnet de membru al Partidului Socialist, de la un moment dat, Macron s-a declarat un fel de tehnocrat, pentru ca, fulgerător, după demisia din funcția de ministru, să-și fondeze propria mișcare politică de orientare, zice-se, centristă, botezată „En Marche!”, și să-și anunțe candidatura la funcția supremă în statul francez.
Odată cu această mișcare, în sprijinul lui Emmanuel Macron s-a activat un uriaș aparat de propagandă. În ianuarie-februarie, omul a crescut în sondajele prezentate de media franceză ca Făt-Frumos în basmele românești. De atunci încoace, presa din Hexagon îl zugrăvește zilnic ca pe salvatorul Franței, al Europei și al lumii întregi din ghearele „populismului iliberal”, așa cum s-a obișnuit gândirea euroconformă să numească abordările lui Marine Le Pen (Frontul Național) și ale lui Francois Fillon (Uniunea pentru Mișcarea Populară, redenumită „Republicanii”), candidații care au formulat obiecții la proiectul UEuropean actual (mai ales la politica de încurajare a imigrației ilegale). Asta, în condițiile în care media se face că nu vede caracterul vădit aberant și populist al ciorbei de promisiuni contradictorii cu care Macron îi bombardează pe francezi.
Ne puteți urmări și pe Google News
Și mai interesant - și mult mai grav, în același timp - este modul în care zone ale statului francez au utilizat în beneficiul lui Emmanuel Macron o rețetă de influențare a jocului politic binecunoscută la noi: anticorupția. În ianuarie, cu trei luni înainte de alegeri, în media apar informații conform cărora Francois Fillon, la acel moment favoritul cursei prezidențiale, și-a angajat soția expert parlamentar timp de opt ani. Imediat, organele specializate în lupta anticorupție s-au sesizat, au trecut la percheziții, iar candidatul conservator s-a prăbușit în sondaje. Nici Marine Le Pen nu a scăpat de acest procedeu, fiind acuzată de utilizarea fondurilor Parlamentului European pentru plata unor colaboratori.
Macroni de anvergură mai redusă au apărut și în Spania, și în Italia. Unii mai mititei avem și noi. Deocamdată, niște „microni”. Îi găsim în proiectul Nicușor Dan-USR. Parașutați în politică de nicăieri, ca la un pocnit din degete, suspectați cu temei că au motor cu propulsie de la serviciile secrete, micronii noștri pun pe masă același talmeș-balmeș doctrinar ca și Macron, au un discurs monomaniacal anticorupție, euroconform, și, asemeni megastarului de la Paris, sunt profitorii unei bizare căderi a structurilor sau a figurilor politice tradiționale (socialiștii și Hollande în speța franceză, PNL și restul așa-numitei drepte de la noi, în cazul lui Nicușor Dan), cădere stimulată, în România, de tăvălugul dosariadei și al pușcăriadei DNA.
Macronii lor și micronii noștri sunt soluția gândită în laboratoarele actualului proiect UEuropean la criza profundă a acestuia. Rolul lor este ca, profitând de deficitul - întemeiat pe realitate sau indus prin propagandă - de credibilitate al politicii tradiționale, să acceadă la putere și să alinieze perfect statele pe care ajung să le conducă la linia impusă de la Bruxelles. Numai că s-ar putea să apară un efect pervers: din soluție la criză, această nouă specie politică are toate datele să se transforme într-o altă cauză a ei. Dacă va fi așa, ne-o vor spune cetățenii țărilor europene. Cu ștampila, pe buletinele de vot.
Recomandările noastre
