Omagiu lui Eckermann

Omagiu lui Eckermann

”Bineînțeles, ca să recunoști și să respecți o mare personalitate trebuie să însemni tu însuți ceva”, i-a spus, la un moment dat, Goethe referindu-se la Eschil.

E drept, la 74 de ani, cînd a spus asta, Goethe era și  auto-referențial, căci era perfect conștient de propria statuie. Așadar, fie și pentru că a recunoscut și a respectat o mare personalitate precum era Goethe, Johann Peter Eckermann (1792 – 1854) a fost un om admirabil.

Deși s-a exersat cu ambiție ca poet, nemurirea numelui său s-a datorat uneia dintre cele mai profunde experiențe ale admirației laice pe care le cunoaște cultura lumii. Admirația supremă este sfințenia și ea nu se poate exersa decît în raportul cu Dumnezeu. Dar, printre oameni, în dimensiunea laicității, aproape nu cunosc o experiență a admirației mai intensă decît cea a lui Eckermann pentru Goethe. Admiratorul a fost el - cel admirat a fost Johann Wolfgang von Goethe (1749 – 1832). Din această admirație, a rezultat o carte splendidă, ”Convorbiri cu Goethe”. Admirabilă! Cartea este tradusă în românește, a apărut în 1965 la fosta editură ESPLA și, din cîte știu, a fost retipărită o dată sau de două ori și după 1990.

Odată ce l-a cunoscut,  Eckermann s-a apropiat relativ repede de Goethe . Sigur, la început, l-a admirat de departe, citindu-l. Destul de repede, admirația a devenit iubire, cult și divinizare. În 1823, a mers la Weimar ca într-un fel de pelerinaj , i-a trimis lui Goethe un volum de poezii, și a ajuns în fața sa. Este intimidat, abia respiră de emoție, nu e în stare să-i spună mare lucru și, nu mă îndoiesc, asta îi produce o oarecare plăcere bătrînului titan. Din acea zi de iunie, Eckermann va fi mai tot timpul în preajma lui Goethe. În 1825, Goethe îl sprijină chiar pentu un doctorat la Jena, deși studiile lui Eckermann nu avuseseră nici o continuitate firescă, nici o strălucirer deosebită. Eckermann devenise protejatul său. Aproape pe nesimțite, a devenit secretarul particular și chiar un fel de executor testamentar. Lui Eckermann i-a încredințat Goethe poeziile sale ce urmau să apară post-mortem. Administrîndu-și excelent posteritatea încă din timpul vieții, Goethe a știut care anume dintre poeziile sale e bine să rămînă postume și lui Eckermann i-a dat povara publicării și ordonării acestora. Fericire absolută pentru legatar!

Ne puteți urmări și pe Google News

 ”Convorbirile” redau discuțiile pe care Eckermann le-a purtat cu Goethe, pe diferite subiecte, în ultimii nouă ani ai vieții. Astăzi, cartea lui Eckermann este o sursă principală pentru deslușirea gîndirii marelui german, acolo unde ea are nevoie de deslușire. Titanul literaturii germane, unul dintre cei mai influenți oameni de cultură de la cumpăna secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, Goethe a scris enorm și în foarte multe domenii. Este foarte greu să mai găsești o asemenea anvergură a priceperii în lumea spiritului de după el. Însă, îndiferent de cît de mult  a scris Goethe, de cît de multe urmei și mărturii a avut grijă să lase în urma sa, de cartea lui Eckerman tot era nevoie. Fără ”Convorbiri”, nu doar cultul lui Goethe, dar aș zice chiar posteritatea lui Goethe nu ar fi fost posibilă. Însă, ”Convorbiri cu Goethe” este cu mult mai mult decît o carte a adorației pentru Goethe. Pentru Nietzsche era, pur și simplu, cea mai bună carte a culturii germane și putem înțelege preferința  furtunosului autor al ”Cazului Wagner” dacă simțim în ”Convorbiri” patima adorației lui Eckermann pentru Goethe - doar la fel îl adorase și Nietzsche pe Wagner.  Cu o dedicație și cu  un talent reportericesc uimitor, Eckermann culege perlele lui Goethe uneori  smulgîndu-i-le de pe buze pur și simplu.

O carte de convorbiri cu o personalitate este cu atît mai frumoasă cu cît este realizată dintr-o mare admirație – cu cît mai mare admirația, cu atît mai frumoasă cartea. Cel admirat este sublim în toate răspunsurile sale nu doar pentru că așa e el, genial poate, ci pentru că cel care scrie acele răspunsuri le scrie dintr-o asemenea mare iubire, încît nici nu mai are mare importanță dacă ceea ce a scris este chiar ceea ce a auzit, ori ceva mai mult decît atît. Admirația este cu mult mai folositoare celui care admiră decît celui admirat.