Când un inculpat acuzat că și-a omorât mama alege să dea declarații, publicul n-ar trebui să asiste. Dar alta a fost decizia instanței în ziua aceea și nimeni nu se împotrivise.

 Se dă citire actului de acuzare, grefiera pare cuprinsă de teamă. Ai fi zis că din paginile dosarului aveau să țâșnească picături de sânge sub tăișul greu al vorbelor folosite de procurori în descrierea faptelor.

Oamenii devin curioși. Mulți dintre ei n-au văzut în viața lor un criminal adevărat.

Deși marcat de cele 6 luni de arest preventiv, trupul i se conservase destul de bine. Doar cearcănele adânci trădau îngrădirea libertății.

Ceilalți inculpați din boxă îl tratau ca pe un lider temut, dând din cap militărește și făcându-i drum spre microfon.

Văzându-l cât era de mare, teai fi gândit că sărmana femeie ce avusese ghinionul să-i fie mamă pierise într-o clipă. Ne imaginam cum i-ar fi cedat oasele sub greutatea mâinilor vânjoase sau cum și-ar fi pierdut răsuflarea în spatele unei perne meșteșugit așezate pe față.

Începe povestea: într-o zi, întors de la muncă, o zărise pe maică-sa în gradină. Uda roșiile. N-avea niciun chef s-o ajute, dar ea îl tot striga. Nervos, a intrat în casă săși ia ceva de mâncare. Pe plită zăceau două oale goale, iar în frigider nu găsise decât o bucată de brânză uscată.

Bătrâna i-a mărturisit că într- adins nu gătise, cât avea să mai trăiască pe spinarea lor? De ce nu muncea, de ce nu-și făcea o familie, de ce, de ce. Și, tot cerându-i socoteală, părcă-și chema moartea.

În momentul ăla m-am gândit că dacă o omor vând casa și plec în Portugalia. Atât de prost am fost, că am uitat că mai e și ăl bătrân. Am apucat-o de ceafă și am împins-o cu capul în găleată. N-a zis nici pâs!Nu s-a zbătut, de parcă aștepta să-mi termin treaba.

Nu era nimeni prin curte, dar mi-a fost frică să o îngrop ca să n-o găsească câinele. Singurul loc ce mi-a trecut prin minte a fost fântâna. Am aruncat-o și am pus capacul, după care m-am dus sa beau o bere. Între timp mi-am amintit de ăl bătrân și m-a luat frica : dacă i se face sete? Cu gândul ăsta în cap, am rupt-o la fugă până acasă. Tata dormea. Mă tot foiam de colo colo, doar s-o trezi să-l iau la întrebări. N-ai să vezi! Băuse ca porcu’ toată ziua și sforăia, fără să-i pese că mama e moartă în fântână. I-am tras o palmă în cap și a sărit ca ars :

-Ce paștele mă-tii vrei? De ce m-ai trezit?

Îl priveam cu milă. Să fiu al naibii dacă nu îmi venea să-l arunc așa viu cum era, peste mama. Oricum îi mâncase sufletul toată viața. Când eram eu mic o bătea de-o usca, da’ la bătrânețe își pierduse puterile. Plus că avea două preinfarcte și cum mergea mai mult de 10 pași gâfâia și cerea pastile.

-Ioană, dă-mi, fă, bulinele, nu mă lăsa să mor.

De ce dracu’ avusese mama grijă de el nu pot să-mi explic. Iar dobitocul de mine o omorâsem taman pe ea prima. Când trebuia să încep cu trântorul ăsta bețivan.

-Dă-te jos din pat, i-am strigat. Și l-am lovit peste picioare cu pantoful.

-Stai, mă. Ce-ai cu mine? Unde- i mă-ta?

-E moartă în fântână. Te strigă. N-o auzi?

Eu sunt mai dur, așa, când mă înfurii și cred că m-a crezut din prima. Doar că n-a început să țipe cum speram. N-avea aer să respire și dădea disperat din mâini. Îmi făcea semn să-i dau pastilele de pe televizor și plângea. Nu după mama, de frică.

-Bulinele, dă-mi bulinele că n-am aer.

Și ce m-am gândit: ăl bătrân are 70 de kile. Bulinele – câteva grame. De ce să mă car cu el în spinare până în curte?

Ridic capacul de la fântână și dau drumul la pastile una câte una: în numele Tatălui, al Fiului...

Gata, acum sunteți împreună. Pe scările casei, tata se târa și își dădea duhul.

În sala de judecată, noi ne făceam cruce și-i mulțumeam lui Dumnezeu că nu împărțisem vreo casă cu individul din boxă.