În anii '80, câte două transporturi aeriene de pită de Pecica ajungeau săptâmânal la Bucureşti, pe masa dictatorului. Acum, autorităţile locale se luptă ca gustul ei să cucerească Europa.

Primarul apucă pita caldă cu amândouă mâinile, o ridică până în dreptul feţei şi trage în nări aburul acrişor. O lasă iar pe masă, rupe coaja groasă dintr-o parte şi muşcă din ea. Sunt oameni care susţin că tot secretul legendarei pite de Pecica (oraş aflat la vest de Arad) e în coaja asta, că grosimea ei ţine miezul bun de mâncat până la zece zile.

Învelită în ştergar de cânepă - aşa e cel mai bine - pita poate călători departe de micul oraş. Acum 20 şi ceva de ani, de exemplu, ajungea la masa de dimineaţă a lui Ceauşescu. În ziua de azi, când e vreo expoziţie internaţională, străbate cu bine toată Europa, întru mulţumirea străinilor pofticioşi.

Dacă ar fi numai coaja, brutarii din localitate ar putea sta liniştiţi, că n-o să le poată fura nimeni pâinea din mână: coajă din asta se coace numai în cuptoare ca ale lor, clădite din cărămidă ţigănească. "Cărămida aia face de se întăreşte coaja şi rămâne crocantă, şi-i dă un gust aşa fain", explică Nicu Ponta, proprietarul uneia dintre cele trei brutării din Pecica care au dreptul să facă pită tradiţională.

Până să faci un asemenea cuptor trebuie să umbli după demolări de case din vremea Imperiului Austro-Ungar şi să te rogi de proprietar să-ţi lase cărămida. "Nu prea găseşti, că are 100-200 de ani cărămida asta. În '91 am umblat câteva luni până am găsit-o. Am avut noroc că unul a demolat sălaşul şi mi-o dat-o", spune bărbatul. Asta e toată problema. În rest, patru pereţi în jurul cuptorului poate ridica oricine.

Câteva demersuri Normal, şi reţeta în sine e valoroasă. Dacă s-ar respecta însă întru totul instrucţiunile din bătrâni, procesul ar dura patru ore în loc de două şi - cu trei cuptoare de pită într-o zi - brutăriile ar intra degrabă în faliment.

O diferenţă majoră ar fi că înainte se punea comlău în loc de drojdie. "Era format din aluat vechi de pâine, ţinut într-o ţesătură de cânepă, din tărâţe de grâu şi din hamei. Hameiul avea rol antiseptic. Asta era de fapt drojdia veche. Şi când voiai să frămânţi pâinea, se punea la muiat în apă călduţă", povesteşte Marinela Petran, şefa Serviciului pentru Agricultură din cadrul Primăriei Pecica. De acolo vine zicerea locală "apă caldă ca de pită". După aceea, mai trebuie ştiut un lucru: "frămânţi pâinea până asudă grinda". Aşa se măsoară timpul pe aici.

E o lume întreagă care se învârte în jurul pâinii. Primarul Petru Antal vrea să-i redea acum locul cuvenit, după ce produsul ăsta miraculos a zăcut în uitare o bucată de tranziţie. Întâi de toate, s-a zbătut pentru re cu noaşte rea ca produs tradiţional, pentru că apăruseră tot felul de în treprinzători care se aciuaseră prin pieţele Aradului şi vindeau pită de Pecica făcută cine ştie unde. "E pită de Pecica?". "Da". "Şi unde-i făcută?". "La Curtici". Semăna, ce-i drept, dar gustul nu putea fi copiat uşor.

Cu hârtiile a mers relativ repede. Recunoaşterea naţională a fost obţinută într-un an, cu ajutorul Direcţiei Agricole Arad. "A trebuit foarte clar să precizăm cum se face pâinea, din ce se face. Şi grâul, şi tot ce punem în pâine trebuie să fie din zonă", povesteşte primarul Antal.

Următorul pas ar fi recunoaşterea europeană. Demersul e asemănător celui întreprins la nivel naţional, iar Ministerul Agriculturii şi o parte din europarlamentarii români şi-au a nunţat sprijinul. "Când vom reuşi, legăm direct produsul de localitatea Pecica, şi atunci când orice alt producător vrea să o facă, nu o mai poate face fără au to rizaţie", spune Marinela Petran.

Primăria mai are de gând să urce pâinea pe o siglă, pe care să o instaleze la intrarea şi la ieşirea din localitate. A văzut primarul o chestie asemănătoare când trecea prin Ungaria: o ceapă mare cocoţată lângă drum, simbolul unei comune care - evident - e faimoasă pentru ceapă. Exact aşa: să vezi o pâine mare cum pui piciorul în Pecica, să ştii ce te aşteaptă. CONCURENŢĂ

Brutăriile care respectă tradiţia

"Mi-a mâncat zilele până am făcut-o!", zice cu năduf Nicu Ponta, proprietarul uneia dintre cele trei brutării care au voie să coacă pită de Pecica. Făbricuţa e construită în '92, dar odată cu intrarea în Uniunea Europeană a trebuit demolat tot, mai puţin cuptorul, şi refăcut după standarde. Scoate acum aproximativ 700 de kilograme de pită, pe care o vinde cu trei lei kilogramul. S-a scumpit recent de la 2,5 lei, după ce şi lui a început să-i vină făina mai scumpă.

Nu e mare afacere cu pita, Nicu Ponta abia îşi acoperă investiţia, dar nici nu-şi bate capul deocamdată. Cea mai veche brutărie e cea a lui Valeriu Ţigu. A fost ridicată în 1923, dar cuptorul a fost reconstruit în anii '70. Se fac aici şaseşapte cuptoare de pâine într-o zi. Nu e mult, dar e suficient ca afacerea să rămână în picioare. În localitate există şi o fabrică de capacitate mare, ridicată de la zero acum doi ani. Strălucesc toate înăuntru. La rulajul pe care-l are, proprietara Fabiola Găvruţă spune că nici n-a fost obligată să scumpească pâinea - a rămas la 2,8 lei kilogramul. Să fie pâine pentru toată lumea!

DIN ALTE VREMURI

Pâinea neagră din comunism se dădea la animale

• "Şi în vremea comunismului - când deja începuse să se strângă jugul - se făcea. Era o brutărie a cooperativei de consum care făcea pâinea neagră şi semineagră pentru populaţie. Dar CAP-urile aveau brutăriile rămase de pe vremuri, unde se făcea pâine albă de patru kilograme, pentru cei care erau membri în asociaţia agricolă. De aici ajungea apoi la oameni", îşi aminteşte primarul.

Pâinea neagră, făcută în brutăriile statului, se dădea pe cartelă. Mergeai cu cartela şi bifa că ţi-ai luat pâinea pe ziua respectivă. Bine, pâinea aia nu prea se mânca la Pecica. Se dădea la câini, la păsări, la porci.

• "Trebuia să justifici, nu puteai să spui că luai de la brutărie, că de acolo luau numai cei care erau cooperatori", explică Antal.

Mai exista o practică:

• "Eu îmi aduc aminte că bunica mea şi multe femei din sat frământau pâine acasă şi o duceau la cuptorul cooperativei să o coacă. Puneau bileţel cu numărul de casă şi mergeau după aia şi o ridicau coaptă. Asta a fost până în '80. Era ca un fel de prestări servicii. De ce ştiu? Pentru că întotdeauna pâinea cea mai bună ştiţi unde dospea? În pilotă. Bunica o frământa bine-bine-bine şi o punea acolo. Apoi forma aluatul şi-l ducea apoi la copt. Făcea asta de două ori pe săptămână", spune Marinela Petran.

Pâinea asta bună ajunsese un privilegiu dincolo de limitele localităţii. Nicolae Ceauşescu a fost de trei ori în vizită la Pecica: în '82, în '84 şi în '87. La cea de-a doua vizită, primul tovarăş a gustat pita şi se pare că i s-a lipit de suflet. "Prin discuţiile avute cu maimarii comunişti din judeţ, Ceauşes cu a ajuns la concluzia că e bine să se trimită şi la Bucureşti din când în când", explică Petru Antal, pe atunci pionier.

"Din când în când" însemna totuşi un program precis: marţea şi vinerea, dis-de-dimineaţă. La ora 6.00, câte 50 de pâini, puse în coşuri frumoase, plecau din Pecica spre Arad, de acolo în avion şi apoi la bucătăria reşedinţei pre zidenţiale. În trei ore era acolo, să bucure mesele "cârmaciului".

Mâine în "Evenimentul zilei"

• Sute de pensionari stau săptămânal la coadă pentru pâine gratis, la porţile unui ONG. O imagine ce aduce aminte de comunism.

  Cozile la pâine s-au ascuns în Rahova