Galeria Romană vă invită pe 20 noiembrie, de la ora 18.30, la vernisajul expoziției „Alchimii afective” a pictoriței Doina Botez, artist plastic plecat din România acum 25 ani.

Expoziția „Alchimii afective” readuce în primplanul vieții culturale românești o artistă care, deși a ales să creeze și să locuiască în Italia acum 25 de ani, nu s-a îndepărtat de pământul de la care își primește seva și energia. Dimpotrivă! Universul plin de culoare al pictoriței Doina Botez vă va fi aproape dacă decideți să participați la vernisajul expoziției sale, o invitație mai mult decât generoasă, spunem noi.

Susținută de la primii pași de părinți

Prima sa expoziție a fost la Galeriile Orizont, la subsol. O expoziție de grafică. A intrat de mică în lumea culorii și crede că a fost o norocoasă. „Îmi plăcea, eram atrasă de culori. Am crescut la bunica mea, care avea casă cu grădină, cu flori, cu pomi și cred că s-au impregnat aceste momente din copilărie în mintea mea. Ai mei, văzând că mă distrează să desenez, mi-au tot cumpărat creioane, hârtii, cărți de colorat, pe care le devoram. Am fost stimulată de ei și susținută de la primii pași. Am făcut apoi școala primară în paralel cu unele cursuri la Casa pionierilor. Apoi, Liceul de Arte Plastice și Institutul. În primul an am picat. Pot spune că nu era o anomalie la noi la institut să avem colegi cu diferențe mari de vârstă. Mulți dădeau până intrau”, spune artista.

Acel ceva care poate schimba o viață

Crede că talentul este și moștenire, și har, că foarte mulți oameni ar avea talentul necesar, dar nu sunt descoperiți când trebuie, nici susținuți cât trebuie. „Este o mare deosebire între arta muzicii și cea a picturii. Spun acest lucru pentru că spre deosebire de muzică, unde la 5 ani poți să fii un geniu, în artele plastice nu e așa. În perioada copilăriei, cam toți desenează la fel. Deosebirea este cât de pasionaţi sunt în și pentru ce fac. Dacă fac performant ceva este pentru că intră într-un fel de mecanism, adică fie desenează numai mașini și fac asta perfect, fie numai figuri, și le fac perfect. Dar asta nu înseamnă creație. Abia în adolescență începe să se simtă și altceva decât o performanță, un exercițiu continuu și ceva pasiune. Atunci apare acel ceva care poate schimba o viață”, afirmă Doina Botez.

Autenticitate

Doina Botez știe că fiecare pictor are o amprentă, o anume tușă, dacă este sincer: „Dai din tine ceea ce simți, fără să te uiți mult la ce primești și asta e cel mai greu. Dar în momentul în care descoperi cine ești tu însuți, acesta este câștigul cel mai mare. Suntem atât de diferiți. Doi la fel nu există. Se caută astăzi autenticitatea”.

Mentor la nivel scolastic nu a avut. Doar în Institut. „Îmi vine în minte o întâmplare drăguță. Înainte de examenul de sfârșit de clasa a VIII-a se făcea o ședință cu părinții și fiecare profesor spunea cam în ce direcție poate merge copilul. Mi-amintesc că mamei mele i-a spus profesoara de română că pot merge pe domeniul acesta umanistic, iar profesorul de matematică susținea că pot face același lucru, deși eu nu am iubit deloc matematica, mă interesa doar să nu am probleme. Nimeni nu și-a pus problema artelor, ci a umanului în general. Eu eram decisă să fac arte plastice însă”, își amintește pictorița. „În li- 25 de ani, pictorița Doina Botez a avut expoziții doar în străinătate ^ Doina Botez îi lasă pe alții să vadă dacă expoziția sa aduce ceva nou sau nu: „Mă exprim cu toată bucuria de a lucra, de a picta. Mă confrunt cu mine tot timpul, dar ce simt alții nu am de unde să știu. De aceea trebuie să afl u”. ^ Apariția himerei Pictorița Doina Botez: „În privirea oamenilor descopăr mai mult decât ce mi-ar spune în cuvinte” ceu am avut profesori atenți, care s-au dedicat foarte mult. Am avut însă un profesor foarte bun la Institutul de Arte Plastice. Deși era un extraordinar pedagog, Stelian Panțu nu era un nume cunoscut în lumea artistică. Nu mai trăiește din păcate. A știut să-i lase liberi pe toți din atelierul său, să-i corecteze și să-i îndrume. Liberi să se dezvolte cum simțeau ei și cred că acesta a fost câștigul cel mai mare. Au fost ani în care au ieșit babiști, ciucuretiști, dar noi toți am fost diferiți”.

A învățat să lucreze cu acrilicul, experimentând

Combină culorile foarte mult: „De câte ori plecam ori cu o bursă, ori cu o expoziție, mă întorceam cu hârtie, culori, iar bagajul meu atârna foarte greu. Cumpăram un tub de alb alături de alte culori, dar dacă se termina acesta, celelalte culori nu le mai puteam dilua ca tonalitate. Nu aveam unde fugi imediat să iau altă culoare, încă un tub. Era imposibil atunci. Când am descoperit acrilicul, acesta nu exista în România. Am învățat să lucrez cu el în Italia, singură, experimentând”. De fiecare dată când a făcut o expoziție, în afară de emoția respectivă, simțea nevoia să se confrunte cu publicul. „Eu, ca mai toți artiștii de astăzi, am nevoie de confruntare. Nu am nevoie neapărat de laude. Confruntarea presupune orice reacție vizavi de ceea ce facem. Important este dacă această confruntare m-a îmbogățit sau nu”.

„Mă despart ușor de creațiile mele”

Cu Galeria Romană, care-i găzduiește expoziția „Alchimii afective”, a fost o întâlnire obișnuită, dar la fel ca și cele mai frumoase lucruri care ți se întâmplă în viață a plecat de la o simplă întâmplare. „Văzând dumnealor cataloagele mele, m-au contactat. Galeria era nouă și din bucuria și plăcerea aceasta comună s-a născut o propunere care trebuia să se materializeze anul viitor pe vremea asta, pentru că eu asta îmi doream. Se împlinesc 25 de ani de când am plecat din țară și mă gândeam că voi avea la dispoziție un an de elaborare a acestui eveniment. Dar s-a ajuns la concluzia că am destule lucrări pentru expoziție. Am mari emoții, pentru că n-am apucat să metabolizez bine această distanță mică de timp. Am un sentiment foarte profund însă, pentru că ne-am înțeles foarte bine, am înțeles ce au văzut la picturile mele și am apreciat puterea dumnealor de a înțelege și de a expune pictură de o anume valoare”, spune pictorița. Doina Botez afirmă că este o onoare să expună aici, văzând care este contextul artiștilor și locul cu totul special. „Unele creații nu le voiam în expoziție, așa că a fost o mică luptă. Eu mă despart ușor de lucrări, nu mă emoționez. De-a lungul evoluției mele am avut nevoie de anumite lucrări, nu pentru că eram legată afectiv de ele, ci pentru că reprezentau puncte de reper. Ca să nu mă întorc de fiecare dată să refac aceleași experiențe, aveam nevoie să arunc un ochi asupra acelor lucrări”, afirmă artista.

Fără cuvinte în fața artei

Fire ușor timidă, Doina Botez afirmă că din cauza asta este puțin introvertită. „Vin, așez lucrările și mai, mai că m-aș ascunde. I-aș lăsa pe cei de la Galerie să facă vernisajul. Mi se întâmplă asta de fiecare dată. Aș vrea să mă uit de undeva, de după o perdea, la oameni. Îmi place să observ cum privește lumea tablourile mele. În privirea oamenilor descopăr mai mult decât ce miar spune în cuvinte. Vreau să prind privirea pe care oamenii o au atunci când descoperă creațiile mele”, spune artistul plastic.

O călătorie e ca și cum ai mai citit o carte

Pământul românesc este cel unde s-a născut. „Sunt româncă, nu mi-am negat rădăcinile niciodată. Ceva din adâncuri pune o amprentă asupra ta. Spiritual există o amprentă pe care nu ai cum să o înlături. Este partea noastră cea mai prețioasă. Important este să știi să o cultivi”, crede Doina Botez. S-a adaptat însă foarte bine în Italia și spiritual este convinsă că suntem la fel, nu e mare diferență de cultură între noi și italieni. „Sunt la fel de deschiși și de prietenoși. Nu m-am simțit niciodată altfel. Alegerea mea de a rămâne în Italia a fost foarte conștient construită, nu a fost luată la întâmplare. Am avut ocazia de a merge în America, dar am spus că dacă mă simt undeva acasă, acel undeva e Italia. Nu în altă parte. Orice loc este interesant de văzut și de fiecare dată te îmbogățești când vezi ceva. O călătorie este ca și cum ai mai citit o carte. Și invers. Dacă citești o carte este un voiaj în plus”, susține pictorița.

Cine este Doina Botez

Doina Botez s-a născut la București în 1951. Obține diploma de licență în Arte Plastice în 1975, cu bursa de merit „Ion Andreescu” la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Se dedică ilustrației de carte, pe lângă pictură și grafică, devenind și scenograf la „Animafilm”. Din 1974 participă la expoziții colective organizate de Ordinul Artiștilor din România. În 1984 obține o bursă de studiu în Italia, în cadrul acordului cultural italo-român. În opera sa exprimă anumite aspecte tragice ale dictaturii până apar avertismentele pentru ilustrațiile realizate în cărțile de versuri ale poetei disidente Ana Blandiana. Autoritățile comuniste îi interzic orice activitate profesională în domeniul ilustrației de carte, acesta fiind momentul crucial care o determină să ia decizia de a părăsi țara natală.