Capela Brancacci este picatată exclusiv cu scene din viața Sfîntului Petru, protectorul familiei, mai puțin cea care deschide ciclul, și anume „Alungarea lui Adam și a Evei din Rai”.

Această scenă este, totuși, prezentă, pentru a marca nu doar importanța soteriologică a faptelor petrine, ci și pentru a reaminti unde sîntem noi, privitorii, în raport cu ceea ce urmează să ni se povestească în frescă.

 Cum spuneam, Masaccio a pictat această capelă în parteneriat cu Masolino. Un val succesiv de restaurări început din anii 1980 au putut pune mai bine în lumină nu doar parteneriatul dintre cei doi, ci și ce anume a pictat fiecare. Masaccio este, fără dubiu, autorul ciclului median de lucrări - al lucrărilor aflate imediat sub boltă, iar bolta și tavanul sînt pictate de Masolino.

În capela Brancacci, Masaccio dă măsura geniului său, fiecare dintre lucrările sale fiind ”revoluționare” nu doar ca forță narativă, ci mai ales ca mijloace. Andrei Pleșu insistă mult pe noutățile de limbaj aduse la Masaccio - discursul plastic al acestui geniu fiind radical diferit de tot ce se făcea în acel timp și, din perspectiva zilei de azi, uimitor de modern. Felul în care Masaccio ”spune” poveștile lui pictînd nu seamănă cu nimic de dinainte și seamănă cu foarte mult din ceea ce s-a pictat sute de ani după el. Sînt gesturi picturale la Masaccio care tirmit chiar la primele perioade ale lui Picasso ori la Matisse.

La Masaccio,  uimește, înainte de orice, relația excepțională dintre lumină și culoare. Substanța poveștii pictate este indicată de lumină. Luminozitatea tuturor scenelor pictate de el este specială, puțin difuză, inducînd, pe de o parte, o senzație de serenitate (semn că ceea ce se întîmplă în pictura lui trebuia să se întîmple), dar și o stranie depărtare, o stranietate care ne spune că privim o realitate mitologică. Nu mai vorbesc despre ideile sale cu totul noi în a picta rotunjimile trupurilor omenești, dîndu-le o proeminență plastică nemaiîntîlnită, compoziția radical nouă a lucrărilor și, nu în ultimul rînd, simplitatea demnă de arta începutului de secol XX a discursului său pictural - toate acestea sînt doar cîteva din caracteristicile picturilor lui Masaccio, argumente ale geniului său.

Privind capela Brancacci, Leonardo nota: ”Masaccio a dovedit cu această lucrare perfectă că aceia care nu consideră Natura ca pe un autor, ca pe maestrul maeștrilor, se străduiesc degeaba”. Ce fel de „Natură” vedea Leonardo pe pereții capelei Brancacci? Evident, nu este vorba de imitația ei, de copierea ei, ci de înfățișarea ei. Nu poți înfățișa Natura, inclusiv natura lucrurilor, natura evenimentelor, natura personajelor, decît interpretînd-o. Cine se străduiește să o înfățișeze ca pe o fotografie banală, ca pe o copie cît mai fidelă, produce ceva searbăd, lipsit de expresie, sec - copierea naturii, ratează Natura. Probabil că această remarcă leonardescă își are mai ales locul într-un eventual comentariu al celei mai supranaturale lucrări din capelă, ”Izgonirea lui Adam și  a Evei din Rai”. Nu cred că există, în întreaga pictură, lucrare mai elocventă cu privire la situația dramatică în care ne-a plasat pe noi toți, ca specie, Căderea. Orice ”rușine” am acoperi cu mîinile noastre, o alta se vede oricum. Și chiar dacă am alege să nu vedem noi, un ochi exterior vede imediat totul. Drama noii situații existențiale, trăită de bărbat și femeie, este cumplită, eternă și de nevindecat pe această lume. Adam și Eva alungați exprimă perfect condiția noastră, grăbiți spre nu se știe unde, doborîți de spaima că sîntem abandonați, regretînd amarnic ”vîrsta de aur”.

Pictura pe care o rețin toate manualele de artă care vorbesc fie și în treacăt despre geniul lui Masaccio este ilustrarea momentului în care Sfîntul Petru vindecă un olog cu umbra sa. În Noul Testament, episodul este rapid menționat la Fapte 5,15, unde se spune că oamenii credeau din ce în ce mai mult în Domnul, încît ajunseseră să scoată pe cei bolnavi pe tărgi sau pe paturi în stradă, ”ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei”. Fără să intru prea mult în teologia episodului, mă limitez să precizez că Biserica socotește că umbra lui Petru era purtătoare a luminii Mîntuitorului. O umbră vindecătoare pentru că poartă lumină - iată ce a avut de pictat Masaccio. Veți crede, poate, că e o sarcină dincolo de puterile picturii. Nu și pentru Masaccio! Pictînd umbra sfîntului, însă, Masaccio a înțeles rolul formidabil al umbrelor, în general, în pictură. Pe de o parte, modelează în spațiu, pe de altă parte dau senzația de masă/greutate (asta încă nu se știa printre pictori - pînă la Masaccio nimeni nu a reușit să redea prezența atît de pregnantă a unui corp în natură) și, nu în ultimul rînd, dă indicații foarte prețioase despre lumina însăși (sîntem la amiază ori la apus, lumina domină ori este deja obosită de penumbre etc). Sensul ideii mistice din episorul petrin că umbra poartă lumină l-a făcut pe Masaccio să descopere, exersînd pictura umbrelor, tainele luminii. Cum adică să pictezi umbre? - putea spune un pictor florentin de dinainte de Masaccio. La ce ar folosi, de vreme ce pictorul este în căutarea luminii? Tocmai la asta - ar răspunde, genial, Masaccio.

Tot la Brancacci, ”Botezul neofiților” uimește și azi exact așa cum ne spune Vasari că uimea în vremea lui. Vasari ne spune că personajul zgribulit de frig în așteptarea botezului a stîrnit chiar exclamații admirative printre vizitatorii capelei, fie ei artiști sau simpli florentini. Este, desigur, contribuția lui Masaccio la o scenă biblică binecunoscută, cea a botezului de către Sfîntul Petru a unui mare număr de oameni în ziua Cinzecimii. Iarăși, în spiritul profundei remarce a lui Leonardo mai sus citată, remarcăm naturalețea cu directă trimitere supranaturală a picturii lui Masaccio. Esența naturii este supranaturală. Într-adevăr, figura credinciosului zgribulit trimite deopotrivă cu gîndul la o suferință prin care oricine are de trecut înainte de a simți binecuvîntarea botezului și dezrobirea de sub păcatul originar - asta se vede, mai ales, în contrast cu liniștea neofitului care, în genunchi, în apă, primește deja botezul. Acesta ar fi trebuit să fie cel înfrigurat, căci pe el curge apa și totuși el este cel liniștit mîngîiat, protejat.  Cel care așteaptă și nu are încă contactul cu apa de rîu, botezătoare, este cel abandonat frigului și grijilor.  Inversarea stărilor între cel ce n-ar trebui să fie înfrigurat dar este și cel ce ar trebui să fie înfrigurat dar nu este, trimite la sensuri mari.

Cu Masaccio, spun mulți istorici, începe, de fapt, totul. Cu el se produce de-a binelea ruperea de trecutul gotic-iconic și începe explorarea omenescului. Numi se pare deloc întîmplător faptul că Masaccio a fost perfect contemporan cu Fra Angelico. Spuneam că Fra Angelico atinge culmea dincolo de care nu se mai putea trece în pictura religioasă, pentru a reușit să picteze harul - mai mult nu se mai putea în această direcție. Masaccio deschide această nouă direcție. După pictura perfecțiunii, începe pictura imperfecțiunii.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.