Nu de puține ori în istorie, oamenii au fost pur și simplu năuciți de cîte o moștenire care li s-a lăsat.
S-a întîmplat, uneori, ca moștenirea să fie atît de bogată și de complexă, încît să depășească nu doar capacitatea erezilor de a percepe toate dimensiunile ei ori de a anticipa consecințele ei (asta nu e deloc blamabil și ar fi incorect să cerem contemporanilor unui geniu să știe de la bun început ce linii de orizont va deschide opera sa), ci să exceadă simpla lor capacitate de a o integra în viața de zi cu zi. Sînt moșteniri care au putut fi asumate cu mare întîrziere, tocmai pentru că au fost dificil de metabolizat în cadrele civilizației în care au fost lăsate.
Se poate întîmpla să primești daruri care, prin valoarea lor, să te încurce, să-ți creeze o mare problemă. Gîndiți-vă, de pildă, ce pacoste ar fi pe capul unui amărît care doarme prin canale să primească, de-odată, un iaht ultimul răcnet, nou-nouț. Unde să-l ducă? Cu ce bani să-i pună benzină? Cum să-i plătească înmatricularea? Cum să-i plătească parcarea în marină? Cum să-l vîndă, dacă asta vi se pare cea mai plauzibilă soluție, din moment ce bietul om nu are domiciliu, ca să poată semna un contract? Nu mai spun de încurcăturile fiscale, căci amărîtul nu are nici un fel de venit și nu a deschis vreodată un rol la fisc. Și, în general, cum să găsească unul ca el un cumpărător de iaht? Un asemenea cadou ar fi într-o asemenea măsură disproporționat cu starea cuiva care doarme în canale, încît mai degrabă i-ar adăuga un set de probleme noi celor pe care, deja, le are, decît l-ar ajuta cu adevărat. Sigur, exemplul meu este îngroșat, anume pentru a ilustra situația cuiva (nu neapărat un individ, poate fi o întreagă generație, ori o întreagă societate) care poate fi copleșit de un dar ce i-a intrat, de-odată, în ”patrimoniu”.
Cam așa s-a întîmplat cu artiștii florentini după moartea lui Giotto, în 1337. Moștenirea giottescă a fost atît de mare, deschiderile operate de Giotto în cîmpul artei, (mai ales prin unirea vizualului cu narativul și prin inaugurarea unui subtil limbaj cromatic, dar nu numai) au fost atît de ample, încît au fost necesare cel puțin două generații de harnici artiști florentini pînă cînd sensurile giottismului să poată fi metabolizate pe de-a întregul. După orice proces de metabolizare intelectuală, urmează atitudinea. Primul care a avut atitudine față de Giotto a fost Lorenzo Monaco (1370 - 1425). Lorenzo a fost elevul fiului unuia dintre cei mai buni elevi ai lui Giotto. În general, frapează la Renaștere amestecul dintre continuitate și rupere. Fiecare artist al Renașterii florentine vine de undeva, ascendența dar și descendența lui artistică este cunoscută. Se știe cine i-au fost maeștrii, cine au fost maeștrii maeștrilor săi, cine a marcat mai profund atelierul în care a evoluat, dar și cine i-au fost elevii și elevii elevilor. În această încrengătură de trasabilități stilistice și intelectuale, apar și momentele de salt (înainte ori înapoi, după cum vom vedea). Artiștii florentini, foarte bine organizați în ateliere, școli și bresle, dar și pe cartiere ori, dacă privim la Toscana extinsă, pe regiuni, au fost și cei care au cultivat inovația și desprinderea de maestru. Așa cum Giotto s-a desprins de Cimabue, Lorenzo Monaco se desprinde de giottism și tot lui îi va fi dat să fie maestrul unui artist care a atins o culme de nedepășit în pictura religioasă, Fra Angelico.
Ne puteți urmări și pe Google News
Chiar dacă este pus adesea, în cărțile de specialitate, în pereche cu Gentile de Fabriano, cu care a fost perfect contemporan, și care a fost la rîndul său un pictor de primă linie în post-giottism, Lorenzo Monaco are ceva numai al lui. Dar, înainte de a vorbi despre ce are atît de special Lorenzo Monaco, să privim un pic contextul. Manualele de arte identifică vremea lui Lorenzo (adică finalul de trecento și începutul de quattrocento), ca fiind vremea ”goticului internațional”. O categorie mai degrabă sociologică decît artistică, ”goticul internațional” a fost numit astfel de istoricii veacului al XIX-lea, care au observat că arta europeană de la cumpăna secolelor al XIV-lea și al XV-lea, era străbătută de aceleași idei, de aceleași maniere, de aceeași estetică, de același gen de mesaj etic. Ceea ce Huizinga numea frumos ”toamna Evului Mediu”, părea a se trăi în mai toate centrele Europei Occidentale la fel. Abia în toamna sa, Evul Mediu a devenit global, căci vara lui încinsă și primăvara lui nărăvașă fuseseră trăite în ritmuri diferite în colțurile micului continent. Un aer decadent părea a fi cuprins, pentru prima dată, întreaga lume europeană. Pînă la această decadență atotcuprinzătoare, ritmurile de creștere și descreștere fuseseră, cum ziceam, desinconizate - cînd un regat cădea, altul, viguros, se năștea la doi pași; o civilizație matură se învecina frecvent cu una abia născută; zone cu diferențe imense de cultură se învecinau foarte adesea. Amurgul medieval a reușit să unească Europa, măcar în privința sensibilităților ei. Astfel, artele au dat cele dintîi semnalul unei identități europene inaugurînd un dialog frenetic, neîntrerupt pînă azi. Cel dintîi limbaj estetic comun al Europei a fost goticul. De aceea, specialiștii îl numesc ”internațional”. Ca în orice decadență, primul semn vizibil este evadarea din realitate în spații construite estetic. Ca în orice decandență, rafinamentul atinge cote înalte, purtînd cu el nostalgie, melancolie, oboseală existențială. În plus, în goticul internațional observăm o căutare programatică a frumosului, a fineții și a decorativului, ritmuri pure și culori briliante. Totul este curtenitor și ritualic. De notat și că aceasta este vremea unui inegalabil mecenat artistic.
În această Florență, situată proeminent și extrem de influent în această Europă, picta Lorenzo Monaco.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
