În enigma care a fost şi continuă să rămână Revoluţia, ziariştii străini veniţi în România lui decembrie 1989 au fost primii soli ai democraţiei, întâmpinaţi cu rafale de mitralieră.

EVZ desenează astăzi, în premieră absolută, figurile neştiute ale evenimentelor de atunci: cele ale jurnaliştilor străini răniţi în zilele acelui decembrie, “vinovaţi” pentru că îşi făceau meseria într-o ţară care se trata, după patruzeci de ani de comunism, cu sânge, durere şi lacrimi. Ei, cei care ne cunosc drama pentru că au fost martorii şi victimele ei, vorbesc astăzi, în premieră, publicului românesc.

Au încercat, la mijlocul unei imense minciuni, să arunce puţină lumină asupra unor evenimente cruciale în istoria şi evoluţia estului Europei. România de atunci, văzută prin ochii lor, este una cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Este România ieşită din tunelul dictaturii şi orbită cu totul de lumina libertăţii.

La Timişoara şi la Bucureşti a curs şi sângele lor, marca autentică a ceea ce avea să intre în manuale ca “prima revoluţie transmisă în direct”. În anul în care celebrăm două decenii de la căderea dictaturii, demersul EVZ este ca o invitaţie la o poză de familie mereu amânată, alături de feţele neştiute ale lui decembrie 1989. Nu sunt eroii lui, ci doar nişte supravieţuitori neştiuţi.

Victime în regatul absurdului 1989 este cel mai mediatizat, dezbătut şi investigat an din istoria recentă a României. Anul revoluţiei şi al căderii comunismului, anul jertfelor umane pe a căror dramă s-au ridicat “salvatorii” eşaloanelor secunde ale dictaturii, anul primelor speranţe după decenii de socialism ştiinţific. Cuvintele n-au fost niciodată suficiente pentru a trasa traiectoria istorică a acelui decembrie de acum douăzeci de ani.

Victime, supravieţuitori, beneficiari, pierzători, români contra români, vina fără vinovaţi şi o revoluţie transformată în lovitură de stat, iar peste toate o imensă nebuloasă într-o ţară în care trecutul a părut întotdeauna mai greu de anticipat decât viitorul – despre toate s-a vorbit în anii ce au urmat lui 1989.

Ei au rămas însă doar nişte eroi uitaţi. EVZ i-a căutat: jurnalişti străini care, pentru a relata “la prima mână” despre prăbuşirea ultimului bastion al comunismului est-european, au fost pe punctul de a-şi suspenda destinele. Poveştile lor par scrise după un scenariu de Pedro Almodovar, prinse prin fire invizibile, intersectându-se într-un amalgam de bine şi rău, legându-se ca într-un şir infinit de alte şi alte istorii ale jurnaliştilor veniţi pe “frontul” românesc din 1989.

Reconstituim astăzi nu doar două poveşti, ci o întreagă lume filtrată prin ochii celor pentru care “comunism” sau “libertate” aveau înţelesuri definibile. John Tagliabue şi John Daniszewski sunt doar două nume din rândul celor care au predat primele lecţii de democraţie în România lui decembrie 1989.

ÎN “TRIUNGHIUL DE FIER”

O Revoluţie care nu se poate rata John Tagliabue era în 1989 corespondentul ”New York Times” la Varşovia. Într-o Europă de Est în care regimurile comuniste se prăbuşeau paşnic unele după altele, România era ultimul bastion al rezistenţei încrâncenate şi violente. O ţară cât o enigmă imensă, condusă de ultimul dictator stalinist al continentului şi peste toate zvonul neconfirmat al unei revolte de proporţii soldate cu zeci de mii de morţi. După toate datele, John avea la doar o mie de kilometri distanţă cel mai fierbinte subiect de presă al sfârşitului de an.

“La vremea respectivă, eram conectat la evenimentele din Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est şi Ungaria. România îmi stătea doar în colţul ochiului, aşa că nu ştiam cu certitudine peste ce voi da aici. Un lucru era sigur – Ceauşescu avea o reputaţie teribilă, jurnaliştii chiar vobeau atunci de “triunghiul de fier” format din Berlinul de Est, Praga şi Bucureşti, capitalele ţărilor unde schimbării i se opunea cea mai feroce rezistenţă”, îşi aminteşte ziaristul.

Astăzi, retras de câţiva ani la Paris, John Tagliabue mai scrie ocazional pentru prestigiosul cotidian american şi, după cum ne spune, se bucură de viaţă. Nimic ieşit din comun: după şapte operaţii în urma glonţului care i-a pătruns în spate la Timişoara în noaptea lui 23 decembrie 1989, Parisul poate să fie pansamentul necesar. De fapt, John Tagliabue nu e obişnuit să se plângă. Recunoaşte fără nicio ezitare că nu ar fi ratat Revoluţia română pentru nimic în lume, deşi, prin cea mai crudă ironie a destinului, nu a apucat să scrie atunci nici măcar un rând despre evenimente.

Plus sunetul rafalelor de armă

“Terorişti libieni”. Acestea sunt primele cuvinte pe care John Tagliabue le-a auzit pe 23 decembrie 1989, la trecerea graniţei spre destinaţia finală din imaginaţia sa, Timişoara. Tocmai intrase într-o ţară despre care nu ştia mai nimic. România era, cu adevărat, o fortăreaţă prăbuşită cu sute de culoare întortocheate şi reci. Peste tot, întuneric şi teamă. Plus sunetul ocazional al rafalelor de armă, venind de niciunde, ducându-se spre nicăieri.

Patru jurnalişti străini aleargă într-un Peugeot cu două uşi pe drumuri părăsite spre o lume apocaliptică. “Îmi amintesc că am întâlnit în drumul spre Timişoara o mulţime de baricade, păzite de soldaţi, dar mai ales de civili înarmaţi cu puşti de vânătoare. Când auzeau că suntem din Vest, ne întâmpinau cu căldură şi adesea ne implorau să coborâm din maşină pentru a face fotografii cu ei”.

România era o ţară cu oameni disperaţi şi caricaturali, care simţeau pentru prima dată aerul libertăţii. O realitate butaforică îi lua loc alteia, într-o lume în care violenţa era exaltată la fiecare colţ de drum. Pentru John Tagliabue, România a fost la câţiva milimetri de a-i fi fatală.

ATENŢIE, SE TRAGE! Revoluţia română din decembrie 1989 a fost scena unui teatru haotic, în care împuşcăturile au căzut la întâmplare, moartea şi viaţa devenind o "simplă" loterie

LA TERAPIE INTENSIVĂ

Semi-conştient într-o lume fără antibiotice

Seara lui 23 decembrie 1989. Trei maşini se îndreaptă spre Timişoara, venind dinspre Arad. În două dintre ele se află jurnalişti. România e o baricadă informaţională, cu veşti puţine şi contradictorii perforând graniţa regatului căzut al lui Ceauşescu. În a treia maşină, un etnic german se întoarce după ani de zile acasă. Familia îl aşteaptă cu veşti bune: dictatorul a fugit cu un elicopter. Nimic nu este însă sigur.

“Teroriştii” sunt peste tot, iar neîncrederea generală e la cote maxime. Timpul trece pe repede înainte pentru toată lumea. John Tagliabue trebuie neapărat să ajungă la Timişoara, “leagănul” unei revoluţii despre care nimeni nu poate spune unde se îndreaptă. Din senin, fatalitatea loveşte: “La marginea Timişoarei, cineva a deschis focul asupra noastră cu un pistol-mitralieră. Un glonţ a trecut prin uşa maşinii, intrându-mi direct în spate. Doar eu am fost rănit, iar maşina grav avariată”, îşi aminteşte Tagliabue.

John are noroc. În apropiere se află o baricadă a armatei, iar soldaţii îl duc la spital. Este operat de şeful secţiei de chirurgie, doctorul Petru Rădulescu, cel pe mâna căruia avea să mai intre de câteva ori în săptămâna petrecută în spitalul timişorean. Semi-conştient, la Terapie Intensivă, Tagliabue e suspendat parcă la marginea lumii: priveşte ore în şir pe geamul din capătul camerei de spital, la blocurile părăsite şi sfârtecate de gloanţe, cu sentimentul unei terori permanente – că în orice moment, bărbaţii înarmaţi de afară vor pătrunde în spital şi vor ucide.

“Am făcut rapid septicemie, pentru că spitalul nu avea antibiotice să mă trateze”, ne aminteşte Tagliabue de ceva trimis în subsolul uitării – penuria teribilă din spitalele comunismului muribund. Alternativă nu există: fie e scos rapid din România şi tratat corespunzător, fie moare. Petru Rădulescu face toate demersurile necesare, iar John este dus la München chiar în “buza” lui 1990. Urmează alte operaţii, o lungă convalescenţă şi întoarcerea în Statele Unite, cam în aceeaşi perioadă în care minerii descind la Bucureşti pentru un curs intensiv de democraţie originală.

”CU COMPLIMENTE. CRĂCIUNUL 1989” Chirurgul Rădulescu, îngerul în halat murdar În 1997, John Tagliabue s-a întors în România. Emil Constaninescu abia fusese ales preşedinte, iar vântul schimbării promitea un alt viitor pentru ţara de care jurnalistul american admite că e legat “într-o uniune de sânge şi durere”. De ce a revenit? “Aveam oameni cărora trebuia să le mulţumesc şi demoni pe care trebuia să îi înving”.

John şi-a impus atunci o regulă simplă: nu va face absolut nimic după căderea serii. “În 1989, am fost împuşcat noaptea, iar contactul cu pământul românesc îmi activa frica teribilă de întuneric”. Când trenul a intrat în Timişoara, soarele strălucea puternic. Era iunie, revoluţia departe, iar panourile publicitare anunţau deschiderea în oraş a primului restaurant McDonald’s.

Timpul se aşezase peste toate amintiri, deşi John Tagliabue păstra, încă, în buzunar o carte de vizită pătată de cafea – “Cu complimente. Crăciunul 1989”. Era a doctorului Rădulescu, îngerul în halat murdar de la Spitalul Municipal, a cărui imagine încă rezistă în mintea jurnalistului: un om firav cu trăsături proeminente şi cu o veşnică ţigară aprinsă în colţul gurii. John Tagliabue şi-a vizitat atunci salvatorul, au băut coniac Napoleon şi au depănat amintiri. La plecare, doctorul Rădulescu i-a cerut pacientului să-i arate rana.

John şi-a desfăcut cureaua, iar medicul a trecut cu degetele peste cicatricea de 50 de centimetri care brăzdează în zig-zag talia americanului. “Atingerea lui a fost exact aşa cum îmi imaginez degetele unui orb alunecând peste literele Braille”.

DUPĂ 20 DE ANI. John Tagliabue, la două decenii de la Revoluţie “Cred că jurnaliştii lucrează pentru tot felul de motive, unii pentru idealuri, alţii pentru adrenalină. Eu am fost foarte norocos, dacă glonţul mi-ar fi trecut un milimetru mai aproape de coloana vertebrală aş fi fost mort. Îmi amintesc nesiguranţa acelor zile de parcă totul s-ar fi petrecut ieri. Principalul meu gând era: oare voi supravieţui?” John Tagliabue, jurnalist la ”New York Times” CEI PE CARE I-AM UITAT EVZ redescoperă fotografiile care nu mai încap în albumele anului 1989. Protagoniştii lor au încă în memorie România.

John Daniszewski lucra în 1989 pentru Associated Press. Izbucnirea revoltei de la Timişoara şi cocktailul ei jurnalistic exploziv – poporul împotriva dictatorului cel mai ciudat din estul Europei – l-au atras ca un magnet. A decis că trebuie să ajungă în România, împins şi de inconştienţa generică a oricărui reporter de război: “Sincer, mă aşteptam la demonstraţii de masă şi la o rezistenţă slabă din partea autorităţilor, în niciun caz la baia de sânge şi la confuzia acelor zile”.

Daniszewski avea să afle curând, imediat după trecerea graniţei, că aşteptările sale proiectaseră o ţară care, de fapt, nu exista. Descinderea în România era ca o coborâre în infern. Rafale interminabile de mitralieră şi o violenţă latentă pândeau prin întunericul nesfărşit al oraşelor. John îşi aminteşte pregnant astăzi că mulţi dintre cei pe care i-a întâlnit atunci se gândeau cu groază la un scenariu de apocalipsă: raiduri aeriene comandate de Ceauşescu. Ca o consecinţă, Daniszewski a rămas pe retină cu imaginea unei Românii în care totul se făcea “în orb”, pe întuneric. Inclusiv, condusul pe timp de noapte.

„American? Tu eşti cu noi!”

Daniszewski ştia sigur un lucru: că nu ştie nimic despre România. Când a aterizat la Belgrad, a închiriat o maşină şi a plecat ţintă spre graniţă, cu speranţe puţine că va reuşi să intre. Trecutul recent nu-l încuraja: anterior, în multiple ocazii, Bucureştiul îi refuzase viza. “La o benzinărie m-am întâlnit cu un jurnalist sârb, Ljuba Pajic, care cunoştea zona. L-am luat cu mine. La graniţă ne-au întâmpinat câţiva vameşi băuţi care purtau banderole pe braţ în culorile naţionale. Ne-au lăsat să intrăm după un control sumar. „American? Tu eşti cu noi!”, spunea unul dintre ei”.

Autoritatea regimului se prăbuşise cu totul chiar şi în ochii celor care, după calculele dictaturii, ar fi trebuit să protejeze patria de privirile curioşilor. Drumul până la Timişoara a fost, atunci, ca o paradă a speranţei. Grupuri de ţărani oprind constant maşina, fluturând steagurile “eliberate” de stema comunistă, strigă şi astăzi în amintirile lui Daniszewski: “Ceauşescu kaput! Ceauşescu finito”.

FRICĂ, DOAR FRICĂ

De veghe într-un lac de sânge

22 decembrie 1989. Timişoara. Sirenele sună intermitent, fără ca cineva să ştie cu exactitate ce anunţă. O tensiune ciudată pluteşte în aer, într-un oraş catapultat la mijlocul unui război civil. Maşinile circulă cu luminile închise, sub avertismentul strigat al străzii că un raid aerian devastator este iminent. În oraşul care apăsase butonul revoltei, peste tot miroase a frică, o frică teribilă. Şi siluetele ameninţătoare ale tancurilor, desenând umbrele terorii pe străzile Timişoarei.

În căutarea altor jurnalişti străini, Daniszewski şi Pajic opresc la Hotelul Timişoara. Atmosfera nu mai e deloc atât de prietenoasă. Într-un hol întunecat, ambii jurnalişti sunt percheziţionaţi de câţiva tineri nervoşi înarmaţi cu bâte şi cuţite. Aerul e greu, aproape irespirabil. Într-un colţ, Daniszewski vede un bărbat care se sprijină cu greu de braţul prietenului său. În picior are o gaură imensă. Sângele curge necontenit.

Rafalele armelor îi trimit pe toţi în indiferenţă. Nimeni nu e dispus să iasă pentru a veni cu o ambulanţă. Într-un final, o maşină trage în faţa hotelului, iar victima e urcată cu greu. Daniszewski şi ziaristul sârb îi urmează, cu luminile închise, pe străzile pustii. La spital, doctorii sunt obişnuiţi cu fluxul continuu de răniţi. Bărbatul împuşcat este trimis direct la operaţie. Din când în când, rafalele mai puternice de mitralieră îi obligă pe toţi să se arunce la podea.

John Daniszewski reuşeşte totuşi să aţipească în hol. Îl apasă însă un gând greu: ştie că victima adusă la spital este fotojurnalistul francez Jacques Langevin. Primul rănit al Revoluţiei văzut de ziaristul Associated Press era, ironic, tocmai un coleg de breaslă.

MOARTEA E BLÂNDĂ

La câţiva centimetri de inimă

Pe 23 decembrie 1989, destinul lui John Daniszewski avea să se întâlnească, în suferinţă, cu cel al lui John Tagliabue. Doi jurnalişti americani căzuţi în aceeaşi noapte pe “frontul” românesc, la Timişoara. Reporterul Associated Press îşi aminteşte: “Căutasem toată ziua un post telefonic internaţional, să transmit informaţiile. Spre seară, centrul oraşului se liniştise, totul părea calm. Am părăsit clădirea hotelului, dar dintr-o dată a început să se tragă. Ne-am retras în maşină şi am demarat în direcţia opusă. În altă maşină, doi jurnalişti italieni veneau după noi. Ceea ce a urmat a fost un coşmar”.

Într-un oraş aproape selenar, patru ziarişti străini încercau să fugă de inamicul invizibil. Şi la fiecare viraj, la fiecare colţ de stradă, alte rafale izbucneau într-o simfonie teribilă. Maşinile mergeau spre nicăieri. “Am intrat într-o intersecţie şi, din cauza întunericului, am realizat doar în ultimul moment că nişte oameni ridicaseră acolo o baricadă, un fel de punct neoficial de control.

Am reuşit să frânez în ultima clipă şi am văzut doar gurile de mitralieră cum se “aprind”. Totul s-a petrecut într-o secundă, înainte să am timpul de a recţiona. Uneori, îmi amintesc totul în slow motion: maşina oprindu-se, armele, siluetele oamenilor din spatele baricadei, geamurile maşinii împrăştiindu-se peste tot în jur. Eram terifiat, iar astăzi sunt încă surprins că am supravieţuit”.

John Daniszewski a “primit” primul glonţ în partea superioară a braţului stâng, la doar câţiva centimetri de inimă. Al doilea i-a perforat scalpul, fără însă a-i penetra cutia craniană. Un noroc fantastic, aveau să-i spună mai târziu doctorii. Până la ambulanţă mai era însă o veşnicie. Atacatorii, unii îmbrăcaţi în civil, alţii în uniforme militare, au ieşit din spatele baricadei improvizate şi au început să-şi lovească victimele.

Ljuba Pajic, jurnalistul sârb, a fost bătut până la inconştienţă – e drept, nu fusese lovit de gloanţe. În cealaltă maşină, italienii primeau acelaşi tratament – unul dintre ei scăpase neatins de focul armelor, dar primea corecţia necesară, celălalt era grav rănit, un glonţ atingându-l în piept. Numele lui: Pasquale Modica, fotojurnalist italian.

VARIANTA ALB-NEGRU. Ziaristul american John Daniszewski, în urmă cu douăzeci de ani: cu cărare, mustaţă si cravată subţire “În cele două zile petrecute în spitalul din Timişoara, am auzit chiar focuri de armă în clădire. Mi-a fost frică gândindu-mă că Securitatea va câştiga şi ne va omorî pe toţi. Eram izolat de orice persoană cunoscută. Nu puteam lua legătura cu nimeni. În ziua de Crăciun, când un diplomat sârb a aranjat transferul meu la Belgrad, m-am simţit uşurat” John Daniszewski, jurnalist Associated Press

VIAŢA SE PIERDE ÎN DOSAR

România i-a trecut în rândul morţilor Dosarul 443/P/1991 deschis de Procuratura Militară din Timişoara conţine cinci nume şi câteva poveşti cu gloanţe şi sânge. Toate au un numitor comun: e vorba de jurnalişti străini împuşcaţi în nebunia generală care a urmat după 20 decembrie 1989 – Tagliabue, Daniszewski, Langevin, Modica şi Sajan. Niciunul n-a fost însă ucis, aşa cum eronat indică datele din dosar.

• Jacques Langevin a scăpat cu o cicatrice pe piciorul stâng, după ce făcuse imprudenţa de a se aventura, pentru câteva fotografii, în Piaţa Operei din Timişoara. John Daniszewski l-a găsit incapabil să se mişte şi având nevoie urgentă de spitalizare, într-un colţ întunecat al Hotelului Timişoara. Ani mai târziu, Langevin avea să fie acuzat în procesul intentat fotografilor implicaţi în accidentul care a provocat moartea Prinţesei Diana.

• Pasquale Modica a fost împuşcat în torace, în acelaşi atac armat în care a „căzut” şi John Daniszewski. Avea 39 de ani şi era unul dintre cei mai cunoscuţi fotoreporteri de război italieni. A scăpat ca prin minune cu viaţă şi s-a decis să renunţe la adrenalină. Astăzi, Pasquale face încă fotografii. Nu mai merge însă pe front, ci pe stadioane, la concerte.

• Zeljko Sajan este reporterul sârb alături de care a fost evacuat John Daniszewski spre Belgrad, pe 26 decembrie 1989. Sajan fusese împuşcat pe 23 decembrie, spre miezul nopţii, în faţa Hotelului Timişoara.

Mâine în ”Evenimentul zilei”: Povestea ziariştilor străini veniţi la Revoluţie care nu s-au mai întors niciodată acasă.