Decembrie, ianuarie și februarie sînt, pentru cinefili, lunile în care pasiunea lor fierbe intens. Este perioada în care apar pe ecrane filmele de Oscar. Producătorii americani plasează lansarea filmelor cu care vor să cucerească mult rîvnitul premiu al Academei Americane de Film cam în această perioadă, așa că cinefilii, cum ziceam, stau, nerăbdători, ”la primire”.
Primul film pe care l-am văzut, dintre cele nominalizate anul acesta la categoria ”cel mai bun film de lung metraj”, este ”Omul pasăre” (”Birdman”). Regizorul mexican Alejandro González Iñárritu (51 de ani) este un nume care mă aduce imediat în sala de cinema, pentru că toate cele patru filme pe care le-a făcut pînă la ”Omul Pasăre” mi-au plăcut mult: ”Amores perros” (2000), ”21 de grame” (2003), ”Babel” (2006), ”Biutiful” (2010). Filmele sale au, toate, un echilibru sublim între elementele de bază: actori, poveste, imagine – iar măiestria lui face ca acest echilibru să fie plasat la cel mai înalt nivel, de ai impresia că mergi pe sîrmă, fără plasă de siguranță. Filmele lui sînt intense emoțional prin scene de un realism frapant, dar și foarte lirice în același timp. De altfel, am impresia că părerea lui Iñárritu despre oameni este că sînt esențialemente ființe lirice tăvălite de viață într-o lume brutală. Oamenii trăiesc pentru că n-au încotro, injectează lirism pe cît pot în lumea opacă dimprejur, dar își diminuează rezervele lirice pe măsură ce se confruntă cu lumea și, în final, cu ceea ce pare produsul cel mai puternic al lumii, moartea. În filmele lui Iñárritu se moare de fiecare dată într-un fel care îți frînge inima, pentru că sfîrșitul eroului său vine ca o eliberare ceea ce contrariază inerenta părere de rău. Nu este el singurul creator de artă care pare a avea această convingere. Ce-l individualizează, însă, pe Iñárritu este că nu alege, ca mulți alții, calea confruntării între lirism și brutalitate, între om și lume. El constată doar nepotrivirea și notează efortul oamenilor de a se adapta. Parte a acestui efort de adaptare este ceea ce noi toți numim ”a doua șansă”. Căutarea celei de-a doua șanse este, pentru mai toate personajele lui Iñárritu, momentul în care sînt surprinse de camera sa de filmat.
Din acest punct de vedere, nici ”Omul pasăre” nu face excepție, este coerent cu această viziune a creatorului, dar pierde echilibrul interior. După ce am ieșit din sala de cinema, m-am întrebat de ce anume ”Omul pasăre” nu mi-a plăcut atît de mult precum celelalte filme ale lui Iñárritu. Mi-am răspuns pe loc: prea mult cinema!
”Omul pasăre” este filmat astfel încît să pară că este un singur cadru, de la cap la coadă. Nu există montajul cu care sîntem noi obișnuiți, în general. Sigur, profesioniștii știu că e vorba, mai degrabă, de un fel foarte abil de a ascunde ”cusăturile” filmului astfel încît să pară că e alcătuit dintr-o singură ”bucată”, dar contează în cele din urmă impresia spectatorului care, repet, vede un singur cadru, neîntrerupt, vreme de 2 ore. Camera, desigur, se mișcă în dinamica foarte modernă știută, alternează viguros unghiuri subiective cu mișcări ”de autor”, în care spectatorul trebuie să simtă clar mîna celui care o ține. Apoi, muzica este cu totul specială (lungi solouri de baterie) care se aud ba din stradă, ba din interior, pentru ca apoi să-l vezi, surpinzător, pe muzician bătînd la tobele lui ba în stradă, ba în interior - extrem de rafinat este jocul lui Iñárritu cu efectul Doppler. Însă, abuzul de mijloace cinematografice m-a distanțat de poveste.
Ne puteți urmări și pe Google News
Ed Norton este admirabil în rolul unui actor care nu poate găsi adevărul decît pe scenă și niciodată în afara ei, deși îl bănuiești mereu că e un trișor nevindecabil. Norton este unul din marii actori ai generației sale și e păcat că îl vedem atît de rar pe ecrane. 2014, însă, a fost un an generos pentru fanii săi – ni l-a adus în două filme, ambele la Oscar. Michael Keaton, Naomi Watts și Emma Stone sînt, la rîndul lor, foarte buni. Stilul de a filma care duce la un întreg ”film cadru” presupune că se filmează scene foarte lungi, ceea ce solicită un efort prelungit al actorilor pe platou. Nu întîmplător filmul se petrece mai tot într-un teatru, căci experiența actorilor din acest film este foarte aproape de cea a actorilor în teatru. Avem o poveste în care actorii din film joacă actori care joacă o piesă de teatru. Adesea, Iñárritu diluează în ambiguitate diferențele dintre filmul pe care îl vedem, piesa pe care o joacă actorii din film și scenele de viață, din afara piesei. Sîntem cînd în mintea eroului, cînd în mintea creatorului său.
Una peste alta, ”Birdman” este un film bun, interesant, care dă de gîndit, dar care, spre deosebire de toate celelalte filme ale lui Iñárritu, nu îți lasă în suflet acea greutate inefabilă pe care o păstrezi cu tine o zi sau două după vizionare.
Recomandările noastre
