Prezențele sînt mai importante decît absențele

Prezențele sînt mai importante decît absențele

Cel mai important eveniment al ortodoxiei în 2016 a fost, fără îndoială, Sinodul Pan-Ortodox strîns pe insula Creta, în iunie.

 Adunarea a avut, desigur, o miză istorică - ceva similar nu se mai întîmplase de cîteva secole. Poate de aceea marile așteptări ale unora nu s-au împlinit sau au fost doar parțial împlinite. Poate de aceea absențele au fost mai frapante decît prezențele.

S-a vorbit mult mai mult despre cei care au lipsit, dar și despre cei care, prezenți fiind, au refuzat în cele din urmă să semneze anumite documente finale, decît despre cei prezenți, care au validat rezultatele Sinaxei. Așadar, au lipsit Bisericile Ortodoxe din Antiohia (în protest față de nerezolvatul conflict de competență cu Biserica Ortodoxă din Ierusalim asupra Qatarului), din Georgia (reunumită pentru izolaționismul ei), din Bulgaria (nemulțumită de unele proceduri ale Sinodului) și, mai ales, din Rusia (pe motiv că absența unora dintre Biserici face inutil întregul Sinod). A fost, de asemenea, mare frămîntare și în Biserica Sîrbă în privința participării, dar sîrbii au venit pînă la urmă. Nu în ultimul rînd, rămîne notabilă și opoziția Athosului față de unele poziții adoptate în Sinod. Toate acestea au făcut titluri de primă pagină în presă. Mai puțin important pentru jurnaliști a fost efortul celorlalte Biserici de a merge înainte, pe cît de armonios se putea, cu lucrările Sinodului.

În general, povestea acestui Sinod dovedește ceva ce oamenii cît de cît informați știau bine, dar e bine să afle și cei care rumegă clișeele ignoranței: ortodoxia este un fenomen viu, dinamic, imposibil de administrat unitar. Autocefaliile, precum și complicata istorie a Estului Europei, fac din Biserica Ortodoxă o realitate multiformă, imposibil de sistematizat instituțional - deosebirea față de organizarea piramidală a Bisericii Catolice, de pildă, fiind evidentă. Farmecul ortodoxiei, în cele din urmă, constă tocmai în imensa ei libertate interioară. Istoria ortodoxiei, pentru cine nu știe încă, consemnează un lung șir de opoziții ale unor corpuri interioare Bisericii (Muntele Athos, de pildă) la deciziile înalților ierarhi. Ce vreau să spun este că, în interiorul Bisericii Ortodoxe, opinia dizidentă, mai ales cea articulată în temeiul unei autorități de ordin mistic, a fost mereu protejată și respectată. De aceea, ortodoxia nu a cunoscut sisteme inchizitoriale de tip occidental. De aceea, ortodoxia a putut rezista tăvălugului ateist - statul comunist a confiscat conducerea Bisericii, și-a arondat, mai brutal sau mai persuasiv, o bună parte a înaltului cler, dar viața Bisericii palpita în milioane de alte puncte. Diversitatea și autonomia au salvat, în cele din urmă, ortodoxia.

Ne puteți urmări și pe Google News

Absența rușilor de la Sinod a fost, fără îndoială, grea, de vreme ce Biserica lor strînge, singură, mai mult de jumătate din numărul total al credincioșilor ortodocși. Știind că, în Rusia de azi, Biserica este o adevărată instituție a statului putinist, nu este nepotrivit să citim absența de la Sinod ca pe un gest cu rațiuni geo-politice. Rivalitatea dintre Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol și Patriarhul întregii Rusii de la Moscova este, deja, tradițională. În ortodoxie, rivalitatea dintre ruși și greci este lungă și consolidată. Pretenția Moscovei de a fi ”a treia Romă” presupune, în cel mai pur stil rusesc, că celelalte două nu mai există și că monopolul asupra ”brandului” roman este al ei. Totuși, faptul că Sinodul a mers mai departe și fără ruși, ar trebui să spună unora că a fi credincios ortodox nu înseamnă deloc că ești pro-rus. Dimpotrivă, ortodoxia non-rusă are o lungă tradiție a opoziției față de pretinsa hegemonie a Moscovei. Aș zice că, în privința Sinodului Pan-Ortodox, mai important decît că au lipsit rușii, este că lucrările s-au ținut în ciuda absenței lor.