Acum 70 de ani, americanii bombardau Hiroshima. O soluție radicală pentru a pune capăt celui de-Al Doilea Război Mondial. Era aceasta singura opțiune? O analiză realizată de L’Obs.

Pe 6 și 9 august 1945, Hiroshima și Nagasaki devin țintele primelor bombardamente nucleare din istoria omenirii. În aproape toată lumea, curiozitatea față de noutate este mai mare de groaza față de teribilul masacru...

Însă cei peste 200.000 de morți și o cortegiu de efecte patologice apocaliptice care îi lovesc pe supraviețuitori au ridicat în sfârșit, în lunile care urmează, întrebări asupra necesității de a recurge la arme devastatoare în fața unui inamic rămas fără vlagă.

Mai mult, autoritățile americane erau întru totul conștiente de puterile distrugătoare pe care le avea noua armă? Și-au pus ele probleme de moralitate înainte de a o folosi?

După testul reușit al primei bombe, pe 16 august, președintele Truman nu a mai crezut de cuviință că trebuie să aștepte efectele particulelor radioactive căzute pe pământ. Totuși, turmele care pășteau în apropiere și-au pierdut lâna și nu le-a mers bine; era suficient pentru a descuraja folosirea unei arme care trebuia „doar” să distrugă un oraș inamic? Dresda și Hamburg nu văzuseră și ele apocalipsa cu ochii?

Însă absența - cu bună știință - a întrebărilor din partea americanilor asupra consecințelor sanitare ale bombei a creat opinia că legile războiului nu au fost violate. Pe 25 iulie, Truman însuși a vrut să se convingă că „obiectivul nu era decât unul militar”.

Istoricul Nicolas Bernard explică:

„Ne putem întreba de ce decidenții americani nu au căutat să evite folosirea bombei atomice, deși existau și alte opțiuni. Însă, în Statele Unite, populația era sătulă de un război câștigat deja în Europa. Truman a decis așadar să termine cât mai repede. O debarcare în Japonia însemna riscul unor pierderi importante, chiar dacă acestea au fost cu mult supraevaluate de strategii americani. Pe scurt, Statele Unite au folosit bomba atomică pentru că au putut.”

A existat, desigur, o dezbatere asupra strategiei ce trebuia folosită. Bernard detaliază:

„Oponenți ai lui Truman, republicanii au încercat să îndulcească cererea de capitulare necondiționată, alții propuneau implicarea URSS pentru a prinde Japonia ca într-un clește, iar cei mai radicali sugerau folosirea gazelor toxice sau a defoliantelor.”  

 În plus, Bomba A oferea o soluție a cărei radicalitate a fost bine pricepută de către singura putere nucleară de atunci. În Jurnalul său, Harry Truman nota pe 25 iulie:

„Am descoperit bomba cea mai teribilă din istorie (...) O vom folosi împotriva Japoniei până în 10 august. Este fără îndoială un lucru bun pentru lume că banda lui Hitler sau cea a lui Stalin nu au pus și ele la punct această bombă atomică. Se pare că este invenția cea mai teribilă care a fost făcută vreodată, dar poate fi și cea mai utilă.”

Oppenheimer, părintele bombei atomice, la unison cu executivul american, a pledat pentru distrugerea unui oraș japonez, pentru a putea etala astfel puterea dobândită de Unchiul Sam. Inițial, a fost chiar vorba să se lanseze cinci bombe atomice, într-un context marcat de o violență războinică ajunsă la paroxosm.

Față de războinicii kamikaze (din ce în ce mai puțin eficienți) și de covoarele de bombe revărsate peste arhipelag, „arma atomică părea doar un fel de explozibil ceva mai mare”, susține istoricul Nicolas Bernard. „După ce au solicitat multă vreme intrarea în război a URSS, Truman putea în sfârșit să pună capăt ostilităților în condițiile impuse de el.” Și, în plus, să-i arate imperiului sovietic superioritatea militară a Statelor Unite.

Guvernul japonez, armata și împăratul refuzau dezmembrarea națiunii lor, lucru plauzibil în cazul unei capitulări necondiționate. Totul era deci pregătit pentru o baie de sânge finală care să le fie aplicată soldaților americani, încaz de debarcare.

Încă ceva: interceptarea de către americani a telegramelor codate între autoritățile nipone și diplomații lor furnizase o informație capitală: regimul japonez era gata să stea la masa negocierilor.

Descifrat pe 31 iulie de către serviciile de informații americane, un emsaj al Ministerului de Externe nipon arăta că „Tokyo studiază ultimatumul aliaților” (Statele Unite, Marea Britanie și China), dat pe 26 iulie în timpul conferinței de la Potsdam. Prea târziu. Istoricul Christian Destremau arată:

„Semnele din ce în ce mai clare care indicau că o capitulare era de acum luată în calcul de toate părțile nu îl mai interesau pe Truman de câteva săptămâni.”

Pe de altă parte, se poate presupune că o intrare în război a URSS contra Japoniei - față de care exista o mare teamă în arhipelag, ar fi permis să fie testată hotărârea niponă și poate să grăbească capitularea armatei imperiale. Or, Stalin s-a angajat să declare război Japoniei la trei luni după capitularea Germaniei, adică pe 8 august. Statele Unite nu au mai așteptat.