În plin secol al informaţiei, al internetului, al telefoniei 3G, I-Pad-ului, I-phone-ului, Facebook-ului şi Twitter-ului, o mână de oameni continuă să comunice ca pe timpurile când Marconi doar ce revoluţionase telegrafia fără fir.

Nu mai puţin de 6.000 de români au ales să lege prietenii pe, poate, cea mai veche reţea de socializare din lume, ce-şi are originea încă dinainte de naufragiul Titanicului. Se ştiu între ei mai ales după indicative: YO31ILR, YO3GOD, YO5BLA.

Sunt organizaţi în cluburi, au chiar o federaţie naţională şi "mişcarea" lor este asimiliată ca sport. În fiecare marţi, la etajul 1 al unei clădiri vechi de pe Popa Tatu, nr. 1, din Capitală, se adună o parte din peste cei o sută de membri ai Radioclubului Municipal Bucureşti. Atâta doar că media de vârstă creşte de la an la an, în prezent depăşind binişor şase decenii. Îşi spun, mândri, radioamatori.

Abecedarul şi alfabetul Morse

Inginerul electronist Vasile Ciobăniţă a învăţat, aproape concomitent, literele abecedarului şi punctele şi liniile alfabetului Morse. Se întâmpla acum 55 de ani, la Piatra Neamţ. Prinsese microbul radiofoniei de la un unchi care confecţiona aparate cu galenă. "În clasa a VIII-a, la 15 ani, am dat examen de Radioamator-Receptor. Abia după majorat am primit licenţa de Radioamator-Emiţător şi indicativul Y08APG", îşi aminteşte veteranul undelor radio.

Şi acum are acelaşi indicativ, numai cifra 8 transformându-se în 3 din cauza faptului că a dat oraşul de sub Pietricica pe aglomeratul Bucureşti. "Prima dragoste a fost telegrafia în Morse. Era un mod tradiţional de comunicaţii încă de pe la 1900. E uşor de transmis, iar recepţia e bazată pe proprietatea creierului de a scoate semnalele din zgomot", încearcă să explice domnu’ Vasile, cât mai simplu, vechiul mijloc de comunicare. Radioamatorul, ajuns acum secretarul general al Federaţiei Române de Radioamatorism, îşi aminteşte că primul contact radio l-a avut, acum mai bine de jumătate de secol, cu un sârb.

Interdicţiile din "ciocan"

Încăperea unde vasile Ciobăniţă bate de zor la "ciocan", adică la manipulatorul care transmite semnalele Morse în eter, e burduşită de staţii, amplificatoare, diode, transformatoare, monitoare şi alte agregate prăfuite care, în urmă cu numai 30-40 de ani, ar fi stârnit invidia oricărui electronist. "Radioamatorismul e reglementat atât intern cât şi internaţional. Nu se discută, în eter, decât chestii tehnice, legate de concursuri, de studii de propagare radio şi experimente! Sunt interzise discuţiile politice, rasiale şi injuriile. Sunt permise totuşi dialogurile personale, legate de familie şi pasiuni", destăinuie regulile lumii virtuale de pe frecvenţe lungi, medii şi scurte.

AMINTIRI DIN COMUNISM

Radioamatorii şi Securitatea

Înainte de ’89, când Securitatea asculta tot ce mişcă în eter şi când erai paraverificat până să primeşti licenţa, oamenii erau mai stricţi: "Acum nu prea mai are cin’ să-l sancţioneze, că nu prea se mai ascultă... Pe atunci era o ascultare strictă. Ministerul de Interne avea o secţie specială de monitorizare. Noi, radioamatorii, n-am avut limitări în legăturile cu străinii, dar exista o comisie superioară de radiocomunicaţii care ne verifica. Dacă aveai "bube în cap" obţineai greu, sau deloc, licenţa şi o pierdeai foarte uşor!".

Securitatea avea serviciul special de ascultare şi ştia întodeauna când spuneai ceva nelalocul lui. YO9WL, un radioamator veteran din Câmpina, a avut, la sfârşitul anilor ’80, autorizaţia suspendată: “Avea soţia plecată <afară>"afară"". A mai fost şi YO2AYD... Era controlor de trafic la aeroportul din Arad. Omu’ ştia şapte limbi. Le avea cu şpriţu’ şi, când intra pe frecvenţă, începea să-i înjure pe partenerii de trafic. Îi mai "lua"<lua> pe bulgari că ne deranjează băgându-se peste frecvenţele unde eram noi. A fost recent, acu’ vreo trei ani, şi Ministerul Comunicaţiilor i-a retras licenţa! A murit de băutură, la 50 de ani", se bagă în vorbă Lucian Anastasiu, şeful Radioclubului din Capitală.

CODURI

Indicativul de emisie mai cunoscut ca numele din buletin

Dom’ Lucică e cu doi ani mai mic decât tovarăşul său de la FRR. Are 61 de ani şi e militar în rezervă. "Lumea radioamatorilor e pestriţă!", e misterios domnu Vasile Ciobăniţă. Cei doi prieteni nu folosesc Ana pentru A, Barbu pentru B, Stan pentru S sau Zaharia pentru Z. Astea sunt pentru taximetrişti! Codul lor e Alfa, Bravo, Sierra şi Zulu: "Sunt pronunţii inteligibile pentru ascultătorii din orice ţară!", lămureşte problema Lucian Anastasiu.

Povestea sa e asemănătoare cu cea a confratelui său mai mare."“Am făcut primul aparat cu galenă la nouă ani, în 1959 şi am fost extraordinar de fericit să prind Radio România 1, cum era pe atunci!", se laudă nea Lucică. "Doi ani mai târziu, am construit am construit un aparat cu vestita lampă americană 6D6! În ’64, am dat examen şi am putut intra pe recepţie cu indicativul pe care îl am şi azi, după 47 de ani! Îl ştiu mai bine ca pe numele din buletin: Y0315411! Cel de emisie l-am luat în ’68: Y08AXJ. Am prieteni în întreaga lume, da’ numele de familie nu li-l ştiu, doar numele mic, la unii porecla, dar la toţi le ştiu indicativul!", povesteşte preşedintele radioclubului bucureştean.

Radioamatorismul are mai multe ramuri: viteza din traficul radio telegrafic, radiogonimetria sau creaţia tehnică. "Pasiunea mea a fost creaţia şi am fost de trei ori campion naţional, plus titlul de maestru al sportului!", se laudă Lucian Anastasiu.

VORBĂREŢI

"Vecinii vedeaul la TV linii şi ascultau semnale Morse!"

Radioamatorismul, pe lângă faptul că e un hobby cu implicaţii sociale, este definit ca un sport tehnico-aplicativ. A fost poate prima reţea de socializare din epoca modernă a omenirii. "Eu am adresă de e-mail, cont pe Facebook şi telefon mobil, dar, zilnic, intru în banda de frecvenţă şi vorbesc cu alţi nostalgici ca mine!", e sincer Vasile Ciobăniţă. Că e mort după comunicarea de orice fel o dovedeşte faptul că dintr-o oră a vorbit la telefon 20 de minute. “Aşa sunt şi io", se bagă în vorbă dom’ Lucică, “am staţie şi acasă!".

Înainte, pe timpul televizoarelor alb-negru, dacă dădeai drumul la staţie şi nu reglai bine ajustările cu antena puteau apărea interferenţe. "Vecinii, în loc de meci, vedeau linii şi în locul comentatorului ascultau semnale Morse!", se distrează Vasile Ciobăniţă. O legendă spune că un vecin a auzit un radioamator, prin difuzorul televizorului său, cum a spus cuvântrul America. A tras concluzia că vorbeşte cu americanii aşa că l-a turnat la Miliţie.

PASIUNE

Media de vârstă sare de 60 de ani

În România sunt 6.000 de radioamatori, organizaţi în cluburi şi asociaţii ce aparţin de FRR. "De şapte ani sunt şeful Radioclubului Municipal Bucureşti, entitate aflată în subordinea Agenţiei de Sport din cadrul Ministerului Educaţiei. Reţelele de socializare au răpit din rândul potenţialilor radioamatori tineri. Le e mai uşor... Marţi, când se strâng membrii clubului şi sunt peste o sută, media de vârstă sare de 60 de ani. Avem radioamatori care nu lipsesc de la nicio întrunire şi care au sărit de 80 de ani!", e trist radiaoamtorul sexagenar. "Da’ vin şi copii!", sare ca ars, colegul Ciobăniţă, "să-i vedeţi ce damblagii şi pasionaţi sunt!", se bucură bătrânul radioamator.

SOS-ul radioamatorilor: ta ta ti ta/ti ta ti/ti ta ti/ti ta ti

Niciunul dintre ei n-a auzit vreodată un SOS. “La noi semnalul de primejdie e: ta ta ti ta/ti ta ti/ti ta ti/ti ta ti. Adică QRRR!", dezvăluie secretarul general al FRR. Şi tot el continuă: “Acum câteva luni, trei turişti blocaţi în masivul Piatra Mare au fost salvaţi de salvamontişti cu ajutorul radioamatorilor din Braşov şi Săcele care le-au pus la dispoziţie frecvenţele proprii. Concret, cu ajutorul repetorului din Postăvaru s-a înlesnit comunicarea dintre echipele de salvare aflate pe văile muntelui! Altfel nu puteau comunica între ele...", se mândreşte omul cu rezutatele colegilor din Ţara Bârsei.

Apoi dezvoltă: “În caz de urgenţă, de calamitate, de cutremur, reţelele de telefonie mobilă cad din cauza supraîncărcării. Rămân însă funcţionale reţelele radio clasice: salvarea, poliţia taximetriştii şi noi, radioamatorii!".

"Antarctica nu e departe!"

Telegrafia fără fir e încă vie, dar cu speranţa de viaţă din ce în ce mai redusă. Până şi marinele comerciale din întreaga lume au renunţat la ofiţerii radiotelegrafişti în 1998. Militari doar ce mai folosesc străvechiul limbaj Morse. Vasile Ciobăniţă şi Lucian Anastasiu au stabilit legături cu radioamatori din majoritatea ţărilor de pe glob. “Si în Antarctica?", vine întrebarea. “Antarctica nu e departe!", râd împătimiţii eterului.

“Nu există limite pentru undle radio! Totul depinde de frecvenţă, de oră şi de ciclul solar! Soarele are un ciclu de 11 ani ce influenţează undele radio... Acum de exemplu, se lucrează bine în frecvenţele mari şi prost în cele joase!", e tehnic Vasile Ciobăniţă. Radioamatorul aproape că şi-a descărcat, într-o oră bateria la celular de cât a vorbit la el. Nea Lucică e mai taciturn. Îşi face de lucru cu un aparat vechi plin de fire colorate. Ca mai toate sculele din încăpere. Amintiri din secolul trecut. </lua></afară>