Invocarea refugiilor românilor din Basarabia în România drept o situație similară cu ceea ce se întîmplă acum sirienilor mi se pare, mai degrabă, o manipulare decît un argument valid. Spun asta bazîndu-mă pe o istorie de familie.
Mama mea s-a refugiat, copil fiind, de două ori din Basarabia în România. Prima dată în Oltenia, în vara lui 1940, cînd sovieticii au intrat în Basarabia ca urmare a Pactului Hitler - Stalin. După ce trupele române au eliberat Basarabia, în anul următor, mama, bunica și mătușile mele au revenit la locuința lor de pe malul Nistrului; bunicul murise deja în timpul refugiului, după ce a fost torturat îngrozitor de ruși. În vara lui 1944, cînd sovieticii au reocupat Basarabia, s-au refugiat, iarăși, în România, de data asta în inima Ardealului. Așadar, două refugii în patru ani. Am prins ani mulți de viață alături de bunica mea, de mama mea și de surorile ei ca să pot spune că știu din familie cîte ceva și despre aceste refugii și despre felul în care românii i-au primit pe basarabeni. Acele refugii n-au absolut nimic în comun cu refugiul-invazie sirian de azi și sfidez pe toți cei care susțin contrariul. Mai întîi, românii din Basarabia nu și-au părăsit niciodată țara. Au plecat dintr-o parte a României în alta. Valul de sirieni a luat-o spre Germania, Austria, Franța, Olanda, UK. Dacă basarabenii noștri ar fi luat-o, în masă, direct spre Paris în 1940 sau în 1944, erau în aceeași situație cu sirienii de azi, dar nu a fost așa. Ei vroiau, doar, să rămînă în România; adică, între ai lor. A doua imensă deosebire este că refugiații basarabeni vroiau să se întoarcă acasă după ce Basarabia ”se liniștea”. Dovadă că, în 1941, cînd li s-a părut că ”s-a liniștit”, au și făcut-o. De unde să știe bieții de ei că doar patru ani mai tîrziu o vor lua iarăși înapoi? Nu fugea nimeni după ajutoare sociale, nu se refugia nimeni cu gîndul la beneficii (”Mă așteptam să fie mai bine”, zicea, privind rău în cameră, acea refugiată căreia condițiile de cazare din Grecia și Ungaria nu i se păreau ce trebuie) sau la salarii mai bune decît ar putea avea în țara lor. În plus, drumul basarabenilor din 1940 spre România neocupată era natural. Ar fi la fel de natural cu drumul musulmanilor din țările devastate de război spre oazele de bunăstare și stabilitate din Golful Persic. Măcar din respect pentru acei români basarabeni care au pierdut tot în acele refugii, nu-i mai invocați! Oricum, nu-i puteți înțelege, de vreme ce îi comparați cu sirienii de astăzi.
A doua manipulare prezentă masiv pe piață este afirmarea similitudinii dintre refugiații politici din anii comunismului și valul sirian. Diferența este vizibilă cu ochiul liber și invocarea oricărei asemănări este cel puțin o exagerare. În vremea Zidului Berlinului, aveam cazuri individuale - oameni curajoși, dimpreună cu familiile lor, își părăseau țara urmare a represiunii politice. Din lagărul comunist, se pleca în Occident, în căutarea libertății, căutînd un destin individual. Acum, avem o masă de sute de mii de oameni pornită în marș nu spre un teritoriu proxim liniștit, ci spre alt continent, atrași nu de o ofertă de libertate, ci de o combinată ofertă de bunăstare și toleranță. Acum nu se mai salvează destine individuale, ci destinul unei întregi comunități. Noi, esticii de sub comunism, idealizam, poate naivi, occidentul. Ei, sirienii de astăzi, mă îndoiesc că-l idealizează. Cel mai probabil, îl antipatizează, dar îl găsesc suficient de permisiv ca să-l locuiască și să-l transforme după cum le place lor. Esticii fugeau în Vest ca să trăiască precum occidentalii. Musulmanii vin în Europa ca să trăiască precum musulmanii.
Însă, motivul de îngrijorare pentru cei care cred că Europa este Uniunea Europeană și nimic mai mult ar trebui să fie fragilitatea instituțiilor UE și nu vocile sceptice ce se mai aud ici-colo. Ce mai este, azi, Tratatul de la Schnegen? Ce mai înseamnă Acordul de la Dublin? Valul sirian a doborît instituții extem de importante pentru Uniune. Nu vă frămîntă faptul că punctul de rupere al instituțiilor europene nu ține de calitatea lor și nici de justețea lor, ci de cantitatea de oameni care se urcă pe ele? Nu vă tulbură să constatați că, dacă vin 100 de persoane, Uniunea îi poate gestiona în propriul ei cadru administrativ, dar că dacă vin 100.000 tot ce știam noi despre propriile noastre instituții nu mai înseamnă nimic, pentru că ele sînt pur și simplu spulberate? Cît de solide sînt instituțiile noastre? Pe cît de solide sînt ușile de la intrare? Pe mine, toate acestea mă pun pe gînduri.
Ne puteți urmări și pe Google News
În fine, a treia manipulare este ”Europa” însăși. Ideea că Juncker, Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul European și alte instituții asemănătoare sînt Europa și că orice iese din linia lor de acțiune nu este Europa, e o blasfemie. Mesajul că solidaritatea cu Europa înseamnă să fii solidar cu niște instituții politice este o trișerie. Semnul egal între Europa și structurile ei politice dovedește ori o neînțelegere a ideii Europei ori o cecitate culturală îngrijorătoare. Aceste instituții, respectabile de altfel, pot servi sau nu ideea europeană - ele nu sînt deținătorul Europei și nu au monopolul europenității. Dimpotrivă, aș zice, dacă mă gîndesc la tenacitatea tăcută cu care bruxellezii acoperă dimensiunea creștină a culturii și civilizației europene, pe care ar trebui să le apere. Europa este altceva și mult mai mult decît fadul domn Juncker și comunistoida doamnă Mogherini, decît Comisia stabilită după criterii politice și Parlamentul costisitor de inutil acum. Europa este o tradiție creștină pe care acești birocrați o ocultează deliberat, o identitate culturală creată în antichitatea greco-romană, rafinată în Evul Mediu și întregită cu o puternică tușă umanistă imprimată de Renaștere pe care acești birocrați vor să o dilueze ca să facă loc ideologiilor imprecise din partidele lor, o civilizație a toleranței și a libertății persoanei pe care ei tocmai o minează cu intoleranță de import și colectivism. Pur și simplu, de data asta, Juncker și cei care i-au votat planul au ratat Europa.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
