De la extrema ”Chiar dacă a făcut și bine, Băsescu a făcut mult rău, a adus conflictul în viața publică” la cealaltă extremă ”nu vă luați de Iohannis, sigur nu vrea să facă rău, trebuie să îi acordăm prezumția de bună credință. Lăsați-l să vedem ce face!”, între acestea dacă te afli dai de bănuit, dar diagnosticul extremiștilor este clar: angoasa de separare.
Îi avem pe de-o parte pe cei aflați încă în suferința neconsumată, drama despărțirii, dar și dorința de a-i scoate ochii lui Traian Băsescu pentru tot ce nu a funcționat în cei 10 ani de mandat, și pe cei care îi iartă tot, știut și neștiut, președintelui Iohannis încă din primele zile de mandat. Ceea ce îi leagă și pe unii și pe alții e frica de dezamăgire, de despărțire, proiecțiile utopice, spaima ca nu cumva votul să fi fost irosit, dar și nevoia de a identifica pe cineva care să poarte întreaga vină a nereușitelor naționale. Ascuns undeva în interstițiile sufletului național e setea după sacrificiul ritualic care ar mai estompa din durere și păcăli sentimentul de vinovăție.
Azi, ritualul sângeros e aseptic, comod și la îndemnă. În direct, în sufragerie, pe calea undelor, rânjind din cutia de sticlă sau digital pe plasmă. Dacă avem câștigătorul, trebuie să avem și pierzătorul care să poarte un nume și care să încaseze furia mulțimii. În timp ce Non-Dottore e iertat pentru modul rușinos în care a pierdut și pentru risipa de buget în folosul campaniei personale ascunzându-se în spatele faldurilor rochiei guvernamentale pe motiv că are treabă, Traian Băsescu/ băsismul/băsiștii continuă să fie subiectele dezbaterilor pe non-televiziunile de casă.
Iohannis mai trebuie dus pe brațe, plimbat, aclamat pentru a prelungi euforia zilelor victoriei. Se construiește coconul de fericire națională în care ar trebui să intrăm cu toții (ne spun extremiștii) să stăm la căldurică, presați, unii într-alții, așa încât să nu mai vedem nimic altceva decât obiectul adorației. Să viețuim abulici în visul nostru vechi și vinovat cu Conducătorul iubit care ne cârmuiește spre o Nirvana socială.
Ne puteți urmări și pe Google News
Se trece cu ușurință peste cinismul cu care liberalii au sărit înapoi în barca antenelor cauționând astfel terorismului media atât de hulit de protestele din timpul campaniei. Oportuniști până în măduva oaselor, liberalii și-au aruncat la coș declarațiile potrivit cărora au înțeles votul din 16 noiembrie. Inconstanți, spunând una și făcând alta, liberalii încearcă să ocupe cât mai mult spațiu politic încercând să reconstituie rețelele vechi de presiune media și politică, asta în timp ce pedeliștii, colegii lor de mare partid, par a fi dispărut din peisaj.
Sunt foarte corecte declarațiile președintelui Iohannis, dar parcă am mai văzut filmul ăsta în care ni se declară sforăitor și corect tot ce dorim să auzim și imediat vin faptele care contrazic discursul oficial. Intransigența unora din mediul virtual, care l-au luat în brațe pe președintele Ioahannis supărații fiind pe cei care pun întrebări legate de felul în care proaspătul președinte uită promisiunile făcute, alea mici și simple, nu cele legate de marile șantiere pe care suntem siguri le va deschide, e totuși exagerată.
Nu cred că trebuie să fim îngăduitori. Pe cartea îngăduinței și blândeții când nu e cazul am pierdut ca și cetățeni. Prestația Alinei Gorghiu nu trebuie tratată cu indiferență. Prezența ei în studioul a3 a fost ca un deja vu, într-un total dispreț față de milioanele de românii care au amendat la vot și terorismul media, iar mesajul a fost clar: stop intoxicării spațiului public cu dejecțiile pe care acest trust le-a deversat ani de zile sufocând opinia publică.
Și chiar dacă aceea invitație fusese făcută cu mult timp înainte, pentru proaspăta președintă a liberalilor ar fi fost un motiv perfect de a vorbi despre necesitatea resetării discursului public, al întoarcerii media la menirea ei: de a informa și nu de a dezinforma. Ori este spaima politicienilor de linșajul media practicat de a3, ori avem de a face cu o înțelegere între a3 și liberali. Românii au dovedit în 16 noiembrie că știu să ”citească”.
Tăcerea președintelui Iohannis în această chestiune nu poate fi tratată cu indiferență. Ca de altfel nici chestiunea ”Mihalache”. S-a vorbit foarte mult despre dreptul președintelui de a-și alege consilierii. Mai presus de acest drept este totuși altceva. Domnia sa vorbește într-un interviu acordat Iuliei Badea Gueritee, pentru publicația franceză L`Express, despre faptul că trebuie să fie un model.
În aceste condiții, cum poate fi un model când tace într-o chestiune care a rupt societatea românească în ultimii ani, lăsând răni adânci și încă sângerânde prin proliferarea discursului urii?! Discursul urii a fost un proiect național al trustului Intact, iar în campania electorală discursul urii a fost pe agenda PSD și a candidatului lor pentru Cotroceni. Discursul urii care își dorea să sape tranșee adânci între români și etnicii germani sau maghiari, între ortodocși și protestanți, între categorii sociale diferite, între români de opinii politice diferite, între românii din țară și cei din Diaspora, aducând o țară întreagă în pragul isteriei.
Președintele Iohannis ne-a vorbit despre România normală și multe altele care au sunat minunat in primul său discurs, dar în această chestiune a terorismului media ca proiect național al a3 si PSD, și cauționarea acestuia, domnia sa și partidul căruia i-a fost președinte, partid pe care l-a pus în brațele Alinei Gorghiu lăsându-l în grija maternă a acesteia, sunt obligați să se delimiteze explicit. Rămân oricum multe semne de întrebare și legate de vara lui 2012. Altfel, toate declarațiile despre România normală, despre cum va imprima domnia sa normalitatea în discursul public, în viața publică, nu fac nici cât o ceapă degerată.
Recomandările noastre
