Supravieţuirea după atacul nuclear din 6 august 1945 a fost ca o vizită în Iad. În oraşul japonez Hiroshima, în aceea zi, carnea oamenilor se topea pe oase, adolescenţii se aruncau din disperare de pe poduri, iar pentru potolirea setei supravieţuitorii sorbeau din bălţile ploilor acide. Îşi astâmpărau setea, dar plăteau scump, cu propria sănătate. Supravieţuitorii nu credeau că vor putea rezista în infernul de după explozia nucleară, asta până au auzit un tramvai rulând pe şine. A fos speranţa că viaţa poate reveni la normal.

Fiecare dintre cei un milion de locuitori ai oraşului nipon se urcă măcar o dată pe săptămână într-un tramvai. Cel puţin asta povestesc o parte dintre localnici.  “Acest vehicol este un simbol în oraş", spun japonezii. Aceeaşi replică o auzi repetată şi de ghizii Muzeului Păcii din Hiroshima.

Încă din primele clipe de după atacul nuclear din urmă cu 68 de ani, supravieţuitorii "s-au străduit să pună în funcţiune şinele pentru ca oamenii să nu se simtă abandonaţi. A durat însă trei zile până ca populaţia din Hiroshima să vadă cum circulă tramvaiul printr-o parte din oraş. A fost un semn că oraşul nu trebuie părăsit, că poate fi reclădit", relatează reprezentanţii muzeului. Imediat unul dintre ghizi completează că societatea locală de transport în comun “cumpără mereu tramvaie pentru că localnicii apelează des la acest vehicol. Multe oraşe renunţă la acest mijloc de transport în comun şi vând vagoanele ieftin, municipalitatea profită şi le cumpără avantajos. Aici mereu tramvaiele vor merge".

"Carnea de pe oameni se topea"

Emiko Okada are 75 de ani şi deşi au trecut 68 de ani de la dezastru, perioadă în care a povestit întâmplările de zeci de ori, încă nu-şi poate stăpâni lacrimile când îşi aminteşte. Ceea ce noi am văzut în poze sau la televizor în documentare, japoneza a trăit pe viu.

“Pe 6 august 1945, la ora 8 dimineaţa era deja foarte cald, cerul era senin. Sora mea mai mare plecase de acasă, s-a dus să curăţe o zonă de pe urma demolărilor. Mi-a spus că ne vedem mai târziu, dar nu s-a mai întors niciodată. Nu era un soldat, era doar un copil de 12 ani. Luam dejunul cu mama şi cu fraţii mei şi am auzit zgomotul unui avion.", îşi începe relatarea printre lacrimi nipona.

SLIDESHOW

23 de fotografii din Hiroshima, povesti si imagini din urma cu 68 de ani alaturi de peisaje ale oraşului de astăzi. Un oraş damnat a ajuns să fie o metropolă sclipitoare.

Povesti si imagini de suflet din Orasul bombei atomice. SLIDESHOW

"Cum nu erau alarme de atac aerian şi se auzea un avion pe cer, fraţii mei – unul de patru ani şi celălalt de trei ani - au crezut că este un aparat japonez şi au ieşit afară să le facă semne cu mână de bucurie. Am ieşit şi eu după ei să le port de grijă. M-am uitat pe cer, avionul strălucea şi în acel moment a părut un fel de fulger şi apoi suflul exploziei m-a aruncat. Când mi-am revenit eram confuză nu ştiam ce mi s-a întâmplat.", îşi aminteşte femeia.

Copila de atunci se trezise într-un adevărat iad creat de oameni, nu de vreun personaj supranatural negativ din benzile de animaţie.

"Toate casele din jur căzuseră, oameni erau prinşi înauntru, persoane care strigau ajutor, ajută-mă, dar eu nu-i puteam ajuta. Ce puteam face? Eram doar un copil. Locuinţele oamenilor erau construite din materiale uşor inflamabile, aşa că pe o rază de 2 kilometri, de la locul exploziei au existat foarte puţini supravieţuitori. Eu şi familia mea locuiam la vreao 2,8 kilometri", spune Emiko Okada înainte de a face o pauză. Lacrimile îi apar în ochi, era a doua ora după momentul când şi-a amintit de moartea sorei mai mari. "Am văzut foarte mulţi oameni care nu mai aveau carne pe ei pentru că se topea. După explozie temperatura a fost de peste 1.000 de grade Celsius, era insuportabil. Chiar dacă a durat doar 10 secunde această căldură efectele au fost groaznice. În muzeu sunt figurine de ceară care prezintă astfel de persoane fara carne pe ele în anumite zone ale corpului, însă ele nu redau groaznica realitatea. Conducerea muzeului a considerat că vizitatori nu trebuie speriaţi şi a creat manechine care nu respectă chiar realitatea, în fapt situaţia era infiorătoare", este convingătare Emiko.

youtube http://www.youtube.com/watch?v=2fQr18gac0k&w=560&h=315

“Aproape toată lumea era dezbrăcată, mulţi erau răniţi. Mulţi semănau cu nişte zombi, nu mai avea piele sau pielea se lua şi se vedeau oasele şi organele interne. Mulţi cereau apă, focul se răspândea, erau foarte mulţi copii care ţipau după mamele lor", îşi mai aminteşte supravieţuitoarea.

Dezastrul de după război. Copiii se aruncau de pe podurile oraşului

A doua zi după explozie, cadavrele erau adunate în gropi se turna ulei peste ele pentru a fi arse, asta pentru că multe corpuri erau infestate. Nu era apă, medicamente şi nici spitale. “Pierdeam păr, nu mă simţeam bine, mă simţeam mereu obosită, aveam nevoie să mă întind chiar şi pe pământ pentru a mă odihni. Erau efectele radiaţiilor. Mama voia să o găsească pe sora mai mare, zi de zi se ducea în oraş să o găsească. Eu şi cu fraţii mei am supravieţuit. Sora mea nu!"

O mare parte a locuitorilor s-au adăpostit după explozie într-o zonă militară de la marginea Hiroshimei. “După terminarea războiului, ne-am întors în oraş, dar nu aveam ce să mâncăm. Nu era mâncare deloc în oraş. Mulţi copii nu şi-au mai găsit părinţi, au fost 6.000 de orfani. Foameta era aşa de mare încât aceşti copii şi nu numai au trebuit să comită fapte mai puţin morale pentru a trăi, dar altfel nu cred că puteau supravieţui. Nu aveam nici apă. Erau ploi acide şi oameni apelau la apa din bălţile formate de ploaie. Pe atunci nimeni nu ştia de ploile acide şi că apa era nocivă", îşi mai aminteşte Emiko. "Mulţi adolescenţi s-au sinucis, se aruncau de pe poduri, pentru că era aşa de frig iarna, de faptmulţi dintre ei îngheţau înainte să mai aibă putere să se sinucidă îmi amintesc că am văzut mulţi tineri cu o astfel de soartă".

Dupa cinci ani a început reconstrucţia cu adevărat a oraşului

Încet, încet oraşul a început să respire, iar semnul că viaţa poate continua în Hiroshima a venit pe şine.

Deşi nu erau foarte mulţi muncitori, bărbaţii fiind pe front, în prima dimineaţă de după atacul nuclear 50 de oameni s-au adunat spontan în faţa companiei de transport public. 90% din cei 103.400 de metri de şine erau avariaţi. S-a muncit aproape non-stop, aşa că pe 9 august, vagoanele de tramvai erau văzute din noi în Hiroshima.

“Slujba noastră era să asigurăm că tramvaiul funcţionează, nu puteam accepta că bomba atomică să ne împiedice să ne facem treaba", îşi aminteşte Zukiharu Nakagawa, 79 de ani, care avea ca responsabilitate să asigure că vagoanele rămân pe şine. Cei care se urcau în tramvai spuneau Mulţumesc conductorilor şi când vroiau să plătească, li se spunea că e gratis, decizia companiei.

Patru categorii de supravieţuitori

Keiko Oguro avea opt ani în 1945. Locuia împreună cu familia la 5,4 kilometri de hipocentrul exploziei nucleare, locul unde a fost lansată bomba atomică. “Sunt patru categorii de supravieţuitori: cei care au fost expuşi direct, cei care au intrat în oraş după atac, persoanele care au avut grijă de victime şi bebeluşii aflaţi în utero. Nu primim bani de la guvern, avem însă dreptul la controale şi analize medicale gratuite”, ne lămureşte aceasta. Keiko se ducea la şcoala în ziua exploziei, suflul bombei a fost aşa de puternic încât a aruncat-o în spate câţiva metri. Oraşul atomic a devenit o bijuterie. Nu există nici măcar o hârtie aruncată pe stradă

Deşi numele oraşului nipon duce imediat la spaima de tehnologia atomică, bombe, morţi, radiaţii, ploi acide, oameni cu mutaţii etc - acum oraşul este o adevărată bijuterie. Plin de verdeaţă, cu un iluminat unic pe timpul nopţii, este străbătut de şapţe râuri, la cîţiva kilometrii sunt munţii, marea şi insula Miyajima cu celebrul altar budhist.

În acest colţ de rai îşi duc traiul supravieţuitorii bombei atomice din urmă cu 70 de ani. Au mai rămas 219.000. Au murit în 1945 vreo 140.000 şi alte mii dispărute. După ce au construit un oraş din cenuşa atomică, supravieţuitorii de la Hiroshima vor să schimbe o lume întreagă şi să convingă marile puteri să renunţe la armele nucleare. Destinul pe care şi-l asumă supravieţuitorii, este de a convinge cât ai mulţi oameni să se declare împotriva armelor atomice.