Părintele fondator al Coreei comuniste, Kim Ir Sen, a interzis economia de piață, religia și orice declarație de dragoste în filme, cărți sau muzică.

Singura formă permisă de exprimare a afecțiunii era cea față de Conducător și de Revoluție. Atingerea mâinii sexului opus era considerată indecentă, iar singurul sărut permis era pupatului steagului roșu. Doar dușmanul – spionii străini, mai ales americani – manifesta sentimente romantice corupte.

Însă urmașul Tătucului, Kim Jong-Il, a rescris regulile poveștilor de iubire, în perioada în care era pregătit pentru a prelua puterea, simțind că potențialul propagandistic al pasiunii trebuie folosit, scrie The Guardian.

„Oamenii iubesc... Trebuie să arătăm asta pe ecran”, ar fi zis el.

În stil tipic nord-coreean, schimbarea culturală nu a fost anunțată, ci s-a petrecut din senin, în anii 1980, când noul lider a fost desemnat oficial ca succesorul tatălui său.

În filmele nord-coreene au început să apară cântece și actori chipeși. Publicul se înghesuie la filme devenite celebre, precum „Urme ale vieții” (1989), „Narcisa deschisă” (1987) sau „Fetele din orașul meu” (1991).

Pentru prima dată, după zeci de ani, nord-coreenilor li se permitea să viseze la un băiat sau la o fată drăguță și să meargă la întâlniri fără a fi întrebați cum și-au îndeplinit îndatoririle revoluționare.

Însă asemenea frivolități erau permise doar în anumite limite: o întâlnire a doi tineri nord-coreeni la locul de muncă sau la facultate, și care își vor întemeia o nouă familie, „celula de bază a societății”.

Scenarii în care să fie vorba despre iubiri neîmpărtășite, iubiți din trecut, triunghiuri amoroase sau diferențe mari de vârstă nu erau permise.

Și deși o relație de iubire cu un străin nu era un tabu absolut – erau permise cele sino-nord-coreene și sovieto-nord-coreene – acestea rămâneau întotdeauna neconsumate și în cele mai multe cazuri, dragostea față de străin dispărea la un moment dat.

Majoritatea poveștilor de iubire nord-coreene se încheiau cu căsătorie și „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. În unele cazuri rare, când îndrăgostiții erau despărțiți de întâmplări tragice – moarte, ruperea în două a Coreei sau războiul coreean – ei încercau să-și rămână fideli unul altuia, sau memoriei celui dispărut.

În „Narcisa deschisă”, de pildă, iubiții se despart după ce Song Rim refuză să-și urmeze logodnicul, pe Pak Won-bong, la oraș. Song moare într-o avalanșă, iar Won se căsătorește cu o fată de la oraș, cu care are un fiu. Totuși, el nu încetează să aibă mustrări de conștiință pentru fata pe care a abandonat-o în tinerețe.

Probabil că una dintre cele mai surprinzătoare caracteristici ale romanțelor nord-coreene este că iubirea transcende limitele sociale, sistemul de caste din țara comunistă, cunoscut sub numele de songbun.

 Deși Coreea de Nord se prezintă drept un tărâm al egalității sociale, însă alegerea celui cu care te căsătorești este supusă multor îngrădiri. Însă producătorilor de filme li s-a ordonat să ignore această realitate.

Ca și în producțiile bollywoodiene din India, manifestările emoționale ale protagoniștilor nord-coreeni sunt manifeste, însă cele de dorință fizică sunt reprimate cu severitate.

Săruturile pe ecran sunt rare, dar există. Iar în filmele realizate în străinătate, cum ar fi „Agrafa de argint” (1985) sau „Țara pe care am văzut-o” (1988), ambele filmate în Japonia, sunt mai multe săruturi decât în producțiile casnice.

În filmele nord-coreene, iubiții își petrec timpul cântându-le la flaut persoanelor îndrăgite, participă la dansuri în masă, sau se plimbă pe malurile râului Taedong.

Însă cel mai des întâlnit model de iubire din filmele realizate în Coreea comunistă este cel dintre doi soți în vârstă. Sunt devotați și își exprimă sentimentele prin îmbrățișări, flori și declarații romantice.

Personajele negative sunt adeseori portretizate ca infideli soțiilor sau țării și manifestă înclinații spre vorbire liberă și dorință fizică.

În popularul serial „Națiune și Destin”, pe lista de personaje se află și un ofițer, Choe Hyun-Deok, și soția sa, Sunnyo, care este îngerul păzitor al lui Choe, protejându-l și împărțind cu el toate greutățile fără să plângă.

Într-o scenă, dușmanul îndreaptă un pistol spre Choe, iar soția lui aleargă să îl apere cu trupul său. După care cei doi bătrâni valsează împreună și mersă să cineze la restaurantul lor preferat.

Deși aceste caracteristici ale filmului nord-coreean pot părea conservatoare unui spectator occidental, ele reflectă normele sociale reale ale unei țări în care sărutul în public reprezintă o violare a regulilor decenței.

Privind la filmele anilor 1980, observi că liderul Kim Jong-Il nu încerca să rescrie aceste reguli, ci se folosea de poveștile de iubire pentru a se asigura că nord-coreenii de rând le respectă.