Sîmbătă seara, France 24, a transmis în direct Declaraţia de presă a ministrului de Interne al Franței despre măsurile excepţionale luate în vederea Marșului Republican al solidarității, programat pentru duminică, 11 ianuarie 2015.

 

Dovedind o dată-n plus că demagogia politrucilor  francezi e infinit mai greţoasă decît cea a politrucilor noştri (ai noştri, debutanţi în afacere, mai au ceva farmec prin stîngăciile inerente în folosirea cuvintelor mari, pe cînd franţuzii sînt enervanţi prin măiestria cu care le ies din gură vorbele  mari, lustruite de limbile antecesorilor), demnitarul francez a invocat caracterul republican (de ce oare, monarhiştii nu pot participa?), libertatea de expresie, Nu-ul! Hotărît și alte bla-blauri din arsenalul tragerii pe sfoară a prostului de alegător.

După ce-a terminat,  şi-a strîns hîrtiile şi-a şters-o, lăsînd locul şefului Poliţiei pariziene, care a luat-o şi el de la capăt, cu străzile blocate, cu gurile de canal puse în stare de alertă, cu înaltele personalităţi europene.

Cînd ministrul a încheiat, moderatoarea de la F24 a revenit în studio şi-a remarcat, împreună cu invitata din platou, o specialistă în breșe de securitate, că demnitarul n-a suflat o vorbă despre întrebarea ce începe să devină deja numărul unu în Franţa şi nu numai:

Ce-au făcut autorităţile pentru prevenirea atentatului?

Mirarea moderatoarei, dacă nu era retorică, era naivă.

Cum să se refere demnitarul francez la întrebarea Ce-au făcut autorităţile pentru prevenirea tragediei? cîtă vreme, de trei zile, de la atentat, ele ocupă spaţiul public cu Marşul solidarităţii?

Am scris  pe cristoiublog.ro că Marşul solidarităţii e o imbecilitate moţată.

După ce-am urmărit montajul literar-artistic de la Paris, simt nevoia  să nuanțez.

Nu, Marșul solidarității n-a fost o imbecilitate moțată.

A fost mai grav:

O tentativă a lui François Hollande de a scoate ceva profit politic dintr-o tragedie.

Să mă explic.

S-a spus mai puțin, dacă nu chiar de loc în România, că Marșul a fost organizat la inițiativa mai multor partide de Stînga în frunte cu Partidul Socialist.

Aceste partide dețin  Guvernul și Președinția în Franța.

Drept urmare, nu greșim atrăgînd atenția că am avut de a face cu o Manifestare de stradă inițiată și organizată chiar de François Hollande .

De cînd s-a anunțat Marșul, am căutat să descopăr, din declarațiile organizatorilor, a lui François Hollande , îndeosebi, de ce s-a organizat o asemenea manifestare, la care președintele Franței a invitat 50 de șefi de stat.

Manifestația a avut loc după ce doi tineri francezi din suburbii, îndoctrinați cu un fundamentalism islamic radical, dar și loviți de sindromul marginalizării, au pătruns în  redacția unui săptămînal satiric și pe motivul, atribuit de autorități, că vrea să-l răzbune pe Profetul Mahomed, batjocorit de revistă, au ucis douăsprezece persoane.

După aceea, s-au urcat în mașină și, la capătul unei aventuri de trei zile, în care doi inși au fost vînați de una dintre puterile nucleare ale lumii, au fost la rîndul lor uciși fără scrupule de forțele de ordine venite la fața locului.

Peste tot în lume, asasinatul e pedepsit îndiferent de mobil.

Dacă excludem motivul ( repet, atribuit de către autorități) răzbunării Profetului, ne aflăm în prezența unei afaceri penale interne a statului francez. 

În aceste condiții, peste tot în lume, chiar și în Burundi, se purcede la transpunerea în practică a Codului Penal, la analiza cauzelor care au făcut ca atentatul să nu poată fi prevenit și, eventual, la sancționarea vinovaților și cu asta basta!

Guvernul socialist al Franței a simțit nevoia să  inițieze și să organizeze o Manifestare de stradă, intitulată Marșul republican al solidarității.

De ce  era nevoie de deranjul acesta?

Cel puțin pînă acum nu s-a dovedit, ba chiar nici măcar nu s-a presupus implicarea unei organizații sau a unui stat  în comandarea asasinatului, în sprijinirea logistică a asasinilor sau în protejarea lor ulterioară.

Nici o organizație din lume nu a revendicat atentatul.

Nici un stat din lume nu l-a salutat.

Condamnarea  a fost unanimă, chiar și din partea Hezbollah.

Și chiar dacă  o organizație străină sau un stat străin ar fi la capătul atentatului, mi se pare de un penibil absolut ca Franța, una dintre marile puteri ale lumii, să aibă nevoie de solidaritate.

Dacă era Elveția sau chiar România, mai înțelegeam.

Celelalte state din Europa trebuie să arate că o țară mică nu e lăsată la discreția terorismului mondial.

Franța însă e una dintre marile puteri ale lumii prezente peste tot în lume ca să-și impună interesele, inclusiv prin forță armată.

Și această mare putere, are nevoie de solidaritate în confruntarea cu doi tineri cetățeni de-ai săi.

Dacă ar crede, într-adevăr, în libertatea absolută a presei, Charlie Hebdo de miercuri ar trebui să dea mai multe caricaturi cu chestia asta penibilă.

S-a spus că   francezii prezenți la Marș își exprimă solidaritatea cu victimele de la Charlie Hebdo.

Solidaritatea se cere exprimată prin manifestări publice de amploare cu victimele unei nedreptăţi cînd ea, solidaritatea, duce la curmarea nedreptăţii.

Ziariştii au fost ucişi de doi cetăţeni francezi îndoctrinaţi de extremiştii religioşi să răzbune terfelirea Profetului.

Cei doi au fost la rîndu lor, ucişi de forţele de ordine, cărora nu le-au trecut prin cap că respectivii trebuiau să fie supuşi unui proces corect.

Au încercat autoritățile să-i protejeze pe cei doi?

Au tărăgănat autoritățile prinderea lor?

 Sunt complice autoritățile franceze cu asasinii?

O asemenea manifestare se vrea indiscutabil un mesaj transmis cuiva.

Cui?

Celor doi?

Sînt deja morţi şi, dacă n-ar fi fost, i-ar fi durut în cot şi dacă se strîngeau un miliard de protestatari.

Unei organizaţii străine?

Atentatul n-a fost revendicat şi chiar dacă ar fi fost revendicat, cea mai bună solidaritate în acest caz nu era Marşul, ci prinderea capilor organizaţiei şi aducerea lor în faţa Justiţiei.

O manifestare de o asemenea amploare îşi are rostul doar cînd se constituie în factor de presiune asupra autorităţilor unui stat să ia anumite măsuri sau să nu ia anumite măsuri.

În afară de Omagiul adus celor 10 (doar Victor Hugo a mai beneficiat de aşa ceva), ce a cerut Marşul Autorităţilor franceze şi, eventual, europene?

Cică să lupte împotriva terorismului?

N-am aflat pînă acum de vreun oficial francez sau european care să  declare că ar fi cazul s-o lăsăm mai moale cu antiterorismul.

Dimpotrivă, în ultimii ani, pe fondul isteriilor produse de întîmplări precum cea din Paris, măsurile împotriva terorismului au atins paroxismul.

Singurul rost al Marşului ar fi fost cererea de demisie a Guvernului francez, pentru că a eșuat lamentabil în îndeplinirea uneia dintre îndatoririle sale principale:

Crearea condițiilor pentru ca viața cetățenilor francezi să fie sigură.

Sîmbătă, 20 decembrie 2014, în Franța, un tînăr a agresat nişte poliţişti cu lovituri de cuţit în comisariatul Joué-lés-Tours, o comună de lîngă Tours.

Tînărul a fost ucis de poliţişti.

Pe 21 decembrie 2014, la Dijon, un automobilist a intrat în  pietoni.

În ambele cazuri autorităţile au invocat fundamentalismul islamic.

Vineri, 19 decembrie 2014, o nouă înregistrare video de la Statul islamic a fost publicată.

Un grup de jihadişti cer musulmanilor să atace interesele Franţei pentru implicarea în războiul contra ISIS.

Ca urmare a acestor evenimente în Franţa Planul Vigipirate a fost ridicat la Vigilenţă întărită.

Eram în Franţa la vremea intrării în vigoare a acestei sporiri a vigilenţei.

Trăncănelile la televizor  ale  ştabilor francezi în frunte cu Hollande au fost dublate de  apariţia prin gări, prin locuri publice, a unor inși  în costum de camuflaj, tîrînd cu ei bocanci uriaşi şi ţinînd deştu pe trăgaciul armei din mîini.

În 31 decembrie 2014, ministrul de Interne al Franţei a anunţat cu huiet că de Revelion stă la minister ca să asigure ordinea publică.

Miercuri, 7 ianuarie 2015, cu tot Vigipirate-ul, doi tineri înarmaţi cu kalaşnikoave au intrat într-o clădire din centrul Parisului, au ucis 10 ziarişti şi doi poliţişti după care au ieşit, s-au urcat în maşină şi au fost lichidaţi vineriseara.

Masacre precum cel de la Charlie Hebdo s-au produs şi-n alte părţi ale lumii.

Un elev întristat că are note proaste vine într-o dimineaţă la şcoală cu o puşcă mitralieră şi rade vreo 10 colegi.

În acest caz, doar Dumnezeu ar fi putut preveni tragedia, dat fiind că El e singurul care poate şti ce pun la cale muritorii fără a avea informatori în rîndurile lor.

În cazul celor din din Franţa, lucrurile stau net diferit:

1) Cei doi erau cunoscuţi de serviciile secrete, de Poliţie, ca inşi care au legătură cu grupurile radicale.

Cînd aştepţi un atentat islamic îţi sporeşti măsurile de prevedere în mediile de unde se pot ivi atentatorii.

2) Franţa era în vigilenţa întărită.

3) Cei de la Charlie Hebdo erau, în astfel de situaţii, ţinte sigure.

Şi atunci cum a fost posibil atentatul?

Sînt două răspunsuri posibile:

1) Autorităţile au eşuat lamentabil în îndeplinirea datoriei lor principale.

De a asigura viaţa cetăţenilor francezi.

2) Autorităţile au fost complice la asasinat.

Dacă socotim nebunia declanşată între 7 ianuarie şi 9 ianuarie 2015 numai şi numai pentru ca statul francez n-a reuşit să dea siguranţă cetățenilor săi, Franţa nu de marşuri avea nevoie, ci de demisii.

De demisia Guvernului francez, în primul rînd.

Șmecherul de François Hollande a socotit nu numai că nu trebuie să-și sacrifice Guvernul, dar mai mult să tragă și ceva profit electoral din tragedie.

Chiar de la finele anului 2014, întreaga presă franceză anunța un Plan uriaș al lui François Hollande de a face din 2015 anul revenirii spectaculoase în sondaje.

Desigur, nu-mi permit, precum Julian  Assange, să cred că undeva serviciile secrete franceze, dacă n-au fost complice, au lăsat să curgă cel puțin atentatul, pentru ca François Hollande  să poată măcar spera la un al doilea mandat, deși la cît de sinistră e lupta pentru putere din Istoria omenirii, n-aș exclude și ipoteza asta.

Sunt sigur însă că François Hollande  n-a șovăit să exploateze  electoral cadavrele celor zece ziariști, organizînd Marșul solidarității.