Una dintre cele mai puternice pagini de proză din Delirul e cea care suprinde atmosfera din București în noaptea de 21 spre 22 ianuarie 1941, cînd Rebeliunea legionară părea să fi învins. Toți se întreabă De ce tace Generalul? Generalul era nimeni altul decît Ion Antonescu, Șeful Statului la vremea respectivă. De la declanșarea Rebeliunii nu se mai primise nici o veste despre ce face și ce zice Șeful Statului în atmosfera de Război civil din București.

Desigur, Scandalul Elena Udrea-SRI nu poate fi comparat cu Rebeliunea legionară din punctul de vedere al întîmplărilor din real. Totuși, dacă ne gîndim că în vremuri de pace, precum cele de acum, un politician care a însemnat ceva în mandatul lui Traian Băsescu – ministru cu fonduri uriașe la dispoziție, membru al conducerii Partidului de guvernămînt, lider al unui partid parlamentar, candidat la președinție, clasat pe onorabilul loc patru – dar mai ales o persoană care susține c-a fost principala sursă de informații a fostului președinte (ceea ce înseamnă o încredere uriașă în ea din partea șefului Statului), acuză SRI și DNA, instituțiile cruciale pentru lupta împotriva corupției, de a face dosare politice și nu corecte, alăturîndu-se astfel Penalilor propagandistici de la Trustul lui Dan Voiculescu, putem compara atmosfera  de acum, în materie de așteptare, cu cea din noaptea Rebeliunii legionare.

Klaus Iohannis e președintele României. Ales nu de electoratul PSD, sprijinit nu de Antena 3 și România tv, ci ales de electoratul anti-PSD, susținător al statului de drept, sprijinit de presa independentă. Ca șef al statului, Klaus Iohannis răspunde de Comunitatea de informații. Ca șef al statului, Klaus Iohannis e cel care numește pe șeful DNA. Ca președinte ales de electoratul pro-european din România, de Diasporă, mai ales, Klaus Iohannis răspunde de garantarea Porcesului de însemnătate istorică al eradicării Corupției. Maladie care a atins toate încheieturile statului, riscînd să afecteze fibra națională, Corupția a devenit marea problemă a României din ultimii ani și, prin asta, o chestiune de siguranță națională.

Repet, avînd în vedere postura pe care opinia publică i-o atribuie Elenei Udrea - cea de persoană temeinic cunoscătoare a culiselor puterii din mandatul lui Traian Băsescu - acuzațiile sale au credibilitate nu numai la adversarii luptei împotriva Corupției, dar și la susținătorii campaniei anticorupție. În chip explicabil, oamenii cinstiți se întreabă dacă nu cumva tot ce au văzut în ultimii zece ani drept campanie de interes național, tot ceea ce au citit despre aprecierile partenerilor occidentali, nu sunt - așa cum caută să ne convingă Elena Udrea - mizere trageri pe sfoară ale regimului Traian Băsescu, regim care trimitea la pușcărie adversari de-ai președintelui, în timp ce ștabii - în frunte cu Traian Băsescu - furau pe rupte.

Explicabil de ce președintele României, numitul Klaus Iohannis, ar trebui să se pronunțe în legătură cu acest scandal care pune la îndoială chiar lupta împotriva corupției asumată cu emfază de Prea Mult Alesul. E dator s-o facă, deoarece lupta împotriva Corupției are nevoie de sprijinul popular, sprijin care depinde categoric de credința că e o luptă cinstită, obiectivă și nu o răfuială între găști Mafiote.

Din cîte se știe, Klaus Iohannis tace în legătură cu acest subiect.

Un interviu de complezență luat de postul francez de propagandă cocoșească galică TV5 Monde, interviu infinit mai prost chiar și decît cel luat de Rareș Bogdan, prezentat de limbiștii moldo-valahi ai noului Stăpîn drept un moment istoric pentru România, egalînd Marea Unire și întrecînd Mica Unire, a fost bătut cu ciocănașul pe toate părțile pentru a stoarce din el fie și o picătură de opinie în legătură cu scandalul Elena Udrea-SRI. Vîrful buzelor Imperiale de la Cotroceni au binevoit să spună ceva despre hotărîrea sa de a sprijini lupta împotriva Corupției. Limbismul mediatic a intrat în fibrilație: Klaus Iohannis ia apărarea instituțiilor implicate în lupta împotriva corupției!

Ar fi normal ca opinia publică să se întrebe De ce tace președintele?

Pentru prima dată în istoria României, opinia publică nu-și pune această întrebare.

Și nu și-o pune, pentru că opinia publică s-a convins de mult că la Cotroceni nu e președintele României, cel votat printr-o scremere națională poreclită fanfaronard Miracol, ci un tablou cu o Giocondă în nădragi, atîrnat acolo de niște șmecheri care conduc ei țara, presupunînd tabloului decizii și vorbe cruciale.

De o săptămînă aproape, România dă în clocot din cauza unuia dintre cele mai mari scandaluri din Istoria sa modernă. Unul dintre stîlpii Puterii în cei zece ani de mandat al lui Traian Băsescu acuză SRI și DNA că fac dosare politice. În ceea ce opinia publică a identificat drept răspuns la acuzații, Elena Udrea se pomenște cu trei cereri de arestare preventivă. Parlamentarii, atît de greoi dinadins cînd vine vorba de un ales al poporului, stau pînă la miezul nopții, scăpați pe ei de frica dosarelor, ca să voteze aberația numită trei erestări preventive dintr-o dată și pentru un singur om.

Campania dusă de Elena Udrea, nu fără măiestrie împotriva SRI și DNA, gafele făcute de DNA prin năpustirea de tip ovarian asupra victimei, au administrat serioase lovituri luptei împotriva corupției. Desigur, cîtă vreme au de partea lor cătușele, SRI și DNA pot face ce vor. Numai că Penalii din România, care se uită chiorîș la aceste instituții, pot pune în orice moment problema unei reduceri a puterilor lor în lupta împotriva corupției. Fără sprijinul opiniei publice, aceste două instituții pot fi rapid anihilate. E unul dintre argumentele pentru care se impunea existența unui punct de vedere din partea președintelui.

Ce face în tot acest timp Președintele României, garantul bunei funcționări a instituțiilor statului de drept?

Cum ce face?

Duce la capăt gesturi de prințesa Diana înainte de a se culca cu arabul fatal.

Decorează pe bandă rulantă, fără a se uita la ceea ce semnează, astfel încît a ajuns să decoreze pînă și urmăriți penal.

Merge la Biserică în transmisie directă, se întîlnește cu conducerea Academiei pentru ceva care ne scapă, scrie pe Facebook cugetări de Gîgă, gen Sportul ne face mai sănătoşi, citeşte cu poticneli  un Mesaj insipid ca o friptură de dovleac, călătoreşte la Paris doar pentru a face crize de nervi că trebuie să-şi ţină singur haina, pune SPP-iştii să-l apere de întrebările presei române. Sîmbătă a fost în tribune, la un meci de tenis, dedîndu-se la singurul lucru pe care știe să-l facă – să cînte în cor – şi toate acestea  spre încîntarea propagandei PSD-iste, fericită că la Cotroceni e un personaj care se ocupă cu săditul florilor și apărarea tigrilor albi, în timp ce țara a intrat pe mîna lui Victor Ponta.

Cum să se întrebe opinia publică de ce tace președintele într-unul din cele mai mari Scandaluri postdecembriste implicînd SRI şi DNA?

Dacă ar face-o, ar însemna să se întrebe de ce tace Gioconda din tablou.

Ne e greu să dibuim ce strategie se ascunde în spatele acestei deplasări a posturii prezidențiale de la președintele implicat în rezolvarea problemelor țării, la președintele ocupat cu vorbe și fapte nu de monarh, ci de fata cea mare a monarhului.

Am lansat ipoteza președinției imperiale.

Cred că m-am înselat.

Cred că explicația ar putea fi președinția care nu există. Teoretic, la Cotroceni sunt niște tipi care iau salariu pe post de consilieri, e drept aduși acolo după criteriul pe cine a întîlnit întîmplător Klaus Iohannis în trenul de Sibiu. Sentimentul că respectivii dorm sau beau toată ziua nu poate fi exclus din explicarea bizareriei care e prăpastia dintre Programul țării reale și Programul fantasmagoric al președintelui Klaus Iohannis. Nu-i exclus ca această politică să-i aducă lui Klaus Iohannis rămînerea în topul sondajelor.

Românii nu simt nevoia unui președinte implicat, deoarece premierul Victor Ponta joacă rolul președintelui jucător. Marea problemă constă în faptul că prin concentrarea pe Protocolul găunos, balanța Puterii în România  începe să încline primejdios către Victor Ponta, creîndu-se tot mai mult impresia că premierul e adevăratul preşedinte ale Republicii.