După o rafală de interviuri acordate presei străine, și despre care am aflat, fie de pe Facebookul familiei Iohannis, fie de pe cel al casnicei Tatiana Bran, între două cratițe sfîrîinde, președintele României a catadicsit să stea de vorbă și cu Poporul român, poreclit de Ciocoii PSD-ști, PoPulimea.

Joi seara, între 20 și 21, am fost prezent, ca de obicei joia, la analiza săptămînii, împreună cu Robert Turcescu, la Nașul.

Venind vorba de Klaus Iohannis, am zis din nou – a nu știu cîta oară – că refuzul președintelui de a se explica, de a-și spune punctele  de vedere în chestiuni arzătoare de actualitate internă și internațională, sfidează pur și simplu una dintre condițiile de esență ale democrației în lumea de azi:

Conștiința cetățenilor unei țări că ștabii din fruntea țării – de la președinte pînă la miniștri – nu sunt altceva decît slujitori ai lor, ai cetățenilor, prin nimic deosebiți de funcționara de la Circa Financiară de Sector sau de casierița de la Supermarket, care te ajută să pui în pungi borcanele de bulion, și nu niște Zeități ascunse dincolo de norii Olimpului, care se uită la muritori prin crăpăturile norilor, doar ca să vadă cît de mari sunt focurile jerfelor și să simtă cît de gras e animalul pus pe jarr pentru Ei.

Îi explicam lui Robert Turcescu faptul că noul președinte, venit după Traian Băsescu, cel care a democratizat la modul absolut funcția de președinte, coborînd-o printre noi, în tramvai sau la bodegă, pricepînd mai bine decît mulți alții că demnitatea în Republică e o funcție pur și simplu,  e adeptul Președinției Imperiale.

Refuzul de a dialoga cu Poporul, secretoșenia păstrată în legătură cu  principalele sale decizii, nu țin nici de lipsa de experiență, nici de trezirea din uluirea c-a ajuns președinte, ci de o concepție anacronică, venind din preistoria societății moderne,  asupra postului pe care-l ocupă, confundat cu cel de Imperator, de Caesar, de Țar, de Basileu, de Padișah.

Interviul acordat lui Rareș Bogdan, unul dintre harnicii lustruitori ai Majestății Sale, Președintele de Republică, Klaus Iohannis, mi-a confirmat din plin teza susținută la emisiunea lui Robert Turcescu.

Plecînd de la sediul Nașul, am deschis radioul de bord pe Realitatea FM, pentru a nu pierde nici măcar o virgulă din interviu.

Se făcuse 21, 21 și cinci.

Interviul nu mai începea. În schimb, spre uluirea mea postdecembristă, postul a prefațat interviul cu fragmente din manifestări pro-Iohannis și anti-Ponta, cu melodii de muzică ușoară energice, bubuitoare, dedicate președintelui. Pe vremuri, înaintea unei cuvîntări a Tovarășului, Televiziunea și Radioul Public, solemnizau atmosfera cu cîntece revoluționare și patriotice. Televiziunea Consultantului politic Cosmin Gușă a reluat în  România lui 2015 practica aberantă a  prefeței  creatoare de atmosferă solemnă, făcută să urmărim un interviu cu președintele Republicii stînd în picioare și cu mîna dusă la inimă. După interviu, a urmat un recital de pupincurism absolut, de mă întrebam dacă a mai rămas ceva netocit de pe posteriorul lui Klaus Iohannis:

Bărbat de stat, lider european în fața căruia popoarele se pleacă pe rînd, Ave Caesar, muritorii de la Realitatea tv te salută!

Astfel joi seara, am avut o premieră postdecemristă:

Emisiunea sandviș pe dos.

Locul celor două felii de pîine l-au luat feliile de carne, la mijloc fiind plasată pîinea.

 A urmat interviul.

Înregistrat, dar prezentat de Rareș Bogdas, prin unul dintre marile falsuri mediatice ale ultimului timp, ca transmis în direct.

Traian Băsescu instituise practica deplasării în studiourile tv. Chiar și cînd făcea un interviu de la Cotroceni, se vedea imediat spaima lui Traian Băsescu de decoruri luxoase.

Un interviu pe care i l-am luat în primele luni ale lui 2013 s-a desfășurat în bibliotecă, cu un Traian Băsescu în flanel.

Și așa m-a scos din sărite faptul că Președintele avusese hachița de a mi-l acorda la Cotroceni și nu în studio.

Interviul acordat de Klaus Iohannis televiziunii sale de Facebook a surprins prin decorul imperial, greu, bogat, prin  folosirea fotoliilor, dar mai ales printr-un jurnalist atît de topit că e la Cotroceni și nu în garsoniera sa de la Cluj că-și călcase la dungă pînă și mucii.

Întrebările s-au distins printr-o complezență dătătoare de dureri de dinți, cea mai hazlie referindu-se la cît de mult muncește noul președinte fără ca noi s-o știm. S-a văzut limpede că Președintele a pus drept condiție pentru acest interviu evitarea oricărei întrebări incomode, astfel încît totul să semene cu o Audiență acordată jurnalistului Rareș Bogdan de Majestatea Sa, Klaus Iohannis Întîiul.

Debutul lui Klaus Iohannis în presa românească după instalarea la Cotroceni s-a definit prin cîteva note categoric diferite de cele cu care ne-au obişnuit intervenţiile fostului Preşedinte Traian Băsescu:

Interviu înregistrat (deşi Realitatea Tv a cultivat, fără minim bun simţ, minciuna transmisiei în direct), decor solemn, pompos, menit a desemnat situarea în Înălţimile unui Palat (vitralii, fotolii), aranjarea întrebărilor astfel încît răspunsurile preşedintelui să rămînă în zona olimpiană, reverenţele ritmice făcute de Rareş Bogdan pe parcursul interviului, introducerea de tip Nicolae Ceauşescu.

Aceste caracteristici nu ţin, cum s-ar crede, de o neîndemînare în materie de comunicare publică, de teama c-ar putea geşi sau de incapacitatea funciară de a gîndi şi cu propria-i personalitate.

Nu, aceste caracteristici ţin de viziunea lui Klaus Iohannis asupra Preşedinţiei Republicii ca o Preşedinţie Imperială,  situată mult deasupra muritorilor, toți acești strînși la Poalele Dealului Cotroceni, pentru a primi de la Cel din Palat din cînd în cînd semn de ce-și dorește de la Poporul Său.

După bilanţul în doi peri de pe Facebook, am auzit la o televiziune de ştiri un lider PSD-ist vechi, venind spre noi dinspre regimul Ion Iliescu, susţinînd că preşedintele nu trebuie să ţină conferinţe de presă, deoarece jurnaliştii români, lipsiţi de respectul faţă de Înalta funcţie, ar putea să-i pună lui Klaus Iohannis întrebări obraznice.

Remarcînd că, la ora actuală, cei mai înverşunaţi apărători ai lui Klaus Iohannis sînt liderii PSD şi jurnaliştii de casă ai lui Victor Ponta, pricepem că viziunea asupra Preşedinţiei ca Preşedinţie Imperială corespunde nostalgicilor lui Ion Iliescu în materie de presă:

Presa trebuie să arate faţă de funcţia de preşedinte, dar şi faţă de funcţiile în stat, un respect fără cusur, exprimat în întrebări politicoase, în priviri plecate şi în apelativul Domnule Preşedinte! rostit ca şi cum ar fi Majestate, Înălţimea Voastră!

Sub aceleaşi semn, al Preşedinţiei imperiale au stat toate răspunsurile lui Klaus Iohannis.

Refuzul de a exprima un punct de vedere în chestiuni interne controversate nu-şi are cauza în teama de a nu provoca scandal, ci în concepţia că Preşedintele, asemenea Imperatorilor, „nu se coboară” pînă la nivelul controverselor dintre muritorii care alcătuiesc clasa politică, presa, societatea civil, electoratul.

Semnificativă mi s-a părut intervenţia în chestiunea Guvernului PNL.

Klaus Iohannis a respins din start orice posibilitate de implicare a sa în bătălia pentru răsturnarea Guvernului Ponta şi venirea la Putere a unui Guvern PNL.

Asemenea lui Carol I, el a zis, din vîrful buzelor, că-şi doreşte un Guvern PNL,  Dorința Sa urmînd să fie îndeplinită de preasupuşii Săi servitori, liderii PNL, în frunte cu Alina Gorghiu şi Cătălin Predoiu.

La instituirea în România  secolului XVI, Secolul democratizării şi desacralizării  tuturor funcţiilor publice, inclusiv a celei de monarh, contribuie din plin şi o parte a presei noastre, în care s-a trezit brusc sufletul de slugă al celui despre care Caragiale spunea c-a dus pe creștet toată viața tabla cu baclavale și alviță.

În finalul emisiunii, Rareş Bogdan şi-a găsit cu greu răsuflarea pentru a da curs uluirii sale că Majestatea Sa, preşedintele Klaus Iohannis, a putut fi atacat în campania electorală.

Curios lucru!

Din 1989 pînă acum, începînd cu Ion Iliescu şi terminînd cu Traian Băsescu, toţi preşedinţii, toţi premierii, toți politicienii, au fost tăvăliţi prin pamflete, atacuri la persoană, ironii, glume, dezvăluiri stînjenitoare.

Nimeni – nici măcar preşedinţii – n-au arătat opiniei publice că se simt oripilaţi la gîndul că despre ei nu se scrie şi se vorbeşte doar cu majuscule.

Aceasta e caracteristica lumii moderne, lumii internetului, lumii smartphone-ului, lumea în care nici un demnitar nu mai poate sta pe soclu.

Preşedinţii, inclusiv ai Americii, secretari generali ONU, vedetele, regii sînt supuşi unui intens proces de desacralizare.

Rareș Bogdan nu e singurul care nu contenește a considera atacurile împotriva lui Klaus Iohannis din campania electorală ca niște incredibile Crime de lezmajestate.  

Pe mine, acuzațiile aduse lui Klaus Iohannis nu m-au oripilat. Au fost acuzații normale într-o campanie electorală din România postdecembristă și nu numai din România, oricum, prin raportare la acuzațiile aduse lui Traian Băsescu în campania electorală din 2009, mai degrabă lovituri cu o lalea decît cu o ghioagă.

Și în acest caz, Klaus Iohannis a răspuns de pe pozițiile unui Imperator.

Mă așteptam să spună că asta e bătălia politică în România, că e obișnuit cu astfel de acuzații, că el ține totuși la tăvăleală.

Klaus Iohannis a răspuns:

”Le-am iertat, dar nu le pot uita”.

Scîrț, Marghioalăo! vom zice noi la o asemenea fandoseală de  președinte care se crede  o persoană sacră într-o lume în care nu mai e nimic sacru.  

Traian Băsescu a revoluţionat comunicarea politică prin democratizarea celei mai Înalte funcţii în stat.

Preşedintele, monarhul, conducătorul e un simplu funcţionar public, un Servitor al Poporului.

Viziunea lui Klaus Iohannis e nu numai anacronică, dar şi riscantă.

În lumea de azi, nici un demnitar nu se poate izola dincolo de norii Olimpului.

Oricît s-ar strădui, amănunte ale vieţii sale omeneşti ajung pînă la opinia publică, dacă nu prin presa oficială, atunci prin internet.

Dacă  un preşedinte democrat  lunecă pe o coajă de portocală nu rîde nimeni.

Dacă un Preşedinte Imperator lunecă şi se întinde pe asfalt cît e de lung, hohotele de rîs sînt mai primejdioase decît toate pamfletele din lume.

Cît timp va reuși Klaus Iohannis să impună acestui popor care n-are nimic sfînt  imaginea unui președinte care se vrea tratat ca un Nemuritor?!