Duminică, 7 septembrie 2014, seara, cînd Victor Ponta îşi încheiase ziua de legumicultor amator, Traian Băsescu a ţinut o Conferinţă de presă, destinată deciziilor luate de Summitul NATO în privinţa României şi a altor ţări din Est. Se cuvine a preciza că sporirea prezenţei NATO în România, în Polonia, în ţările Baltice şi-a avut justificarea în cererile de ajutor împotriva pericolului rusesc formulate cu huruit de unii lideri din Est, între care Traian Băsescu s-a detaşat net la capitolul Sirena lui Roaită.

Deşi, aşa cum însuşi Traian Băsescu, într-o scăpărare de luciditate a recunoscut, România nu e ameninţată de o agresiune rusească, în sine, garanţiile efective de securitate oferite României sînt salutare, mai ales că noi, românii, suferim de sindromul tipic electoratului PSD:

Ce al implorării de ajutor din partea altora, pentru că de descurcat singuri, ne e greu, greu de tot.

Ce m-a făcut să tresar şi să mă frec la ochi a uimire a fost entuziasmul propagandistic uriaş, stîrnit pe meleaguri autohtone de Summitul NATO, de parcă România Mare ar fi devenit România şi Mai Mare prin anexarea Germaniei.

Se creează astfel, ca de atîtea ori, în istoria acestei naţii, iluzia periculoasă că protecţia miliară a unei puteri (Franţa, Anglia, Germania, URSS) duce în chip automat la rezolvarea problemelor interne, probleme care depind numai şi numai de noi.

Pentru românul simplu, sporirea prezenţei NATO în România nu înseamnă nici un cîştig în planul vieţii de fiecare zi. Cu ceva timp în urmă, se făcuse mare zarvă de instalarea scutului antirachetă la Deveselu. Au trecut de atunci cîţiva ani. A schimbat cu ceva viaţa de fiecare zi a românilor instalarea scutului?

Fireşte că nu.

România a rămas mai departe aceeaşi republică bananieră, cu înspăimîntătoare inegalităţi sociale, cu o opinie publică tîmpită de alcoolul falsificat al presei mogulizate, cu diferenţe ca de la cer la pămînt între Drorobanţiii beizadelelor şi mujicii din cătunele pierdute în universul de praf al Bărăganului.

Cînd Traian Băsescu, secondat de Victor Ponta, aplauda pe toate drumurile că România are nevoie de baze militare NATO pe teritoriul naţional, am postat pe cristoiublog.ro un text din care citez:

„N-ar fi mai bine să avem mai puţine baze NATO şi mai multe wc-uri în casă?!

Dacă am înţeles eu bine, la poale de Carpaţi s-a ivit o întrecere între ştabii care conduc România în chestiunea Cine cheamă mai multe trupe NATO în România.

Premierul Victor Ponta vrea cît mai multe baze militare terestre.

Traian Băsescu îşi doreşte, am aflat vineri, 29 august 2014, zi istorică, pentru că întîia oară în destinul României moderne, şeful statului l-a făcut ins bolnav pe un alt şef de stat, confundîndu-l, probabil, cu responsabila de la cantină, să fie cît mai multe nave NATO în Marea Neagră.

Nu s-au pronunţat şeful Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, şi şeful celeilalte încăperi a Parlamentului, prea iubitul Valeriu Zgonea. Dacă se vor pronunţa – sînt sigur – unul va tînji după cît mai multe avioane NATO pe cerul patriei, iar celălalt, după cît mai mulţi şoareci NATO prin borte.

O clipă mi-a lucit în faţa ochilor imaginea României aşa cum şi-o doresc conducătorii noştri.

Pe cer, dîre argintii lăsate de avioane NATO; pe mare, nave NATO brăzdînd valurile înspumate; pe pămînt, tancuri NATO huruind năprasnic.

O clipă inima mea a tresărit de mîndrie patriotică. Vorba unei proze de Ion Băieşu:

Ce frumos e pe la noi

Fie miercuri, fie joi,

Nu există să existe

Cetăţeni cu feţe triste.

Mi-am amintit însă că un recent Raport al Comisiei Europene plasa România pe primul loc în topul ţărilor din Uniune cu gospodării cu wc-ul în curte.

Potrivit Raportului, 40,7% dintre români merg în curte sau în grădină în toiul nopţii, iarna, ca să-şi facă nevoile.

Pe vremuri, cînd Nicolae Ceauşescu ducea o politică de independenţă faţă de Moscova, tînăr şi patriot fiind, i-am exprimat unei domnişoare mîndria că sînt cetăţean al unei ţări care spune Nu! ruşilor, în timp ce toate celelalte ţări socialiste spun Da! Da, a răspuns domnişoara, dar în timp ce femeile din ţările care spun Da! ruşilor găsesc chiloţi în comerţ, eu, cetăţeană a unei ţări care spune Nu! ruşilor, nu găsesc aşa ceva în comerţul nostru. Ştii ceva? Păstrează pentru tine mîndria de a fi român! Eu prefer să găsesc chiloţi în comerţ!

Aşa şi cu bazele NATO, cerşite de ştabii noştri din Palate. N-ar fi mai bine să avem mai puţine baze NATO şi mai multe wc-uri în casă?!”

Textul a stîrnit nedumerirea multor cititori, care au postat de îndată rînduri cu deja obositoarele clişee despre pericolul rusesc, pericolul maghiar şi alte asemenea pericole care ameninţă ţărişoara noastră drăgălaşă, pericole  pe care eu - vîndut Moscovei – le micşorez, pentru că sunt bolșevic bla, bla.

Celor de mai sus le adaug însă alte cîteva întîmplări menite a justifica revolta mea faţă de măreţele parteneriate strategice, faţă de ipostaza propusă României de pinten anti-rusesc la hotarele lumii civilizate.

Pe  la începutul verii, aşa cum am spus, dar n-am scris, fratele meu de la Găgeşti m-a sunat pentru a mă ruga, în numele primarului şi al directorului şcolii, să caut pe acasă cărţi care nu-mi mai sînt de nici un folos şi să le iau cînd plec spre sat, pentru a fi date elevilor drept premii la serbarea de fine de an şcolar.

Am tresărit lovit de o stupefacţie legitimă.

Cum adică să primească elevii merituoşi drept premii cărţi second-hand?

Seducţia exercitată de o carte constă şi în virginitatea presupusă a paginilor încă necitite.

Și m-am decis să cumpăr 40 de cărţi noi, de pe lista celor cerute la şcoală, pentru a fi date copiilor din Găgeşti.

La librăria din Focşani, cînd am mers să mă interesez de cărţi pentru lectura elevilor, mi s-a spus că peste tot în ţară premiile de la fine de an sînt plătite de părinţi şi nu de stat.

Ce înseamnă pentru un copil un premiu la fine de an şcolar nu trebuie să mai fac eu aici literatură.

A scris despre asta Marin Preda în Moromeţii, făcînd din secvenţa serbării şcolare una dintre cele mai înduioşătoare scene din literatura română.

Ei bine, în România fudulă că-i membră NATO şi UE, că are un parteneriat strategic cu America, nu se găsesc bani pentru ca elevii să se poată bucura de cel mai fericit moment al vieţii lor:

Cel al răsplătirii pentru hărnicie şi inteligenţă.

Data următoare, am fost rugat să fac rost de o imprimantă pentru oficiul poştal din sat.

De o importanţă crucială într-un sat, oficiul avea o imprimantă pe ducă.

Bani pentru una nouă nu se găseau.

Am dat oficiului o imprimantă ultramodernă.

Cînd am dus-o, n-au putut s-o pună în funcţiune.

Nu era curent electric.

Într-adevăr, cît timp am stat la Găgeşti, întreruperile de curent electric, neanunţate şi mai ales durînd o eternitate, fără ca cineva să poată spune cînd va reveni lumina , au fost o realitate cotidiană.

Am înţeles că liniile sînt vechi, că se rup, că la prima ploaie mai zdravănă se întrerupe totul, dar mai ales că nu sînt bani pentru altele, noi.

De vreo lună aproape, în Găgeşti-Deal nu e apă.

Motivul?

Bazinele sînt prea mici pentru consumul de apă din această perioadă.

De ce nu se fac altele?

Cum de ce?

Nu sînt bani!

Aceşti Nu sînt bani! pentru instituţiile publice, cele de care depinde viaţa cetăţeanului dătător de impozite, e un text pe care-l aud de vreo jumătate de secol.

A venit Revoluţia, România a intrat în NATO; România a devenit membră a UE; România găzduieşte scutul antirachetă; România a luptat în Irak, în Afganistan; România a fost lăudată că e un partener loial al Americii.

Textul Nu sînt bani! a continuat să răsune.

România va găzdui baze militare NATO.

Textul Nu sînt bani! va continua să răsune iar și iar.

Pînă la sfîrşitul Lumii!