Sîmbătă, 4 octombrie 2014, la BAR, într-una din pauzele de lectură, un adversar al lui Victor Ponta m-a abordat pentru a mă întreba cu un ton care spunea clar că nu-i vorba de o întrebare, ci de o afirmaţie:

— Aţi văzut că americanii nu-l vor pe Victor Ponta preşedinte?

Nu v-am spus eu că n-o fie în veci preşedinte, pentru că nu-l vor americanii?

Interlocutorul e unul dintre cei care au încercat pînă nu demult  să mă convingă că Victor Ponta nu va candida, deoarece americanii nu vor ”un plagiator”, ”un apărător al corupților”, ”un om al baronilor”  în fruntea ţării. (De observat de îndată, în vorbirea interlocutorului meu, toate clișeele măcinate la morile fără apă alte televiziunilor de știri). Cînd i-am atras atenţia că Victor Ponta şi-a depus candidatura, nu s-a lăsat îngenuncheat de realităţi. Mi-a zis că pînă la scrutinul din 2 noiembrie 2014 Victor Ponta se va retrage şi dacă nu se retrage, americanii vor face în aşa fel încît să piardă alegerile.

Care americani? am întrebat eu, decis, totuşi, să nu adîncesc discuţia, pentru că la noi eşti apreciat  în ipostaza de comentator cîtă vreme dai dreptate celui din faţa ta, posesor al unor păreri tari, care nu pot fi spulberate nici cu bomba atomică.

Cum, care americani? mi-a replicat interlocutorul, Victoria Nuland.

Aha! Aşadar, despre Victoria Nuland era vorba.

Citisem ceva despre un discurs al Victoriei Nuland, adjunctul secretarului de stat al SUA pe politică externă, în care liderilor din Est li se atrăgea atenţia să aibă grijă la democraţie şi la lupta împotriva corupţiei. De fapt, citisem interpretările din presa anti-PSD potrivit cărora Victoria Nuland se referise la Viktor Orban şi la Victor Ponta. Se înţelege că presa de casă a lui Victor Ponta a susţinut imediat că nu-i vorba de Victor Ponta, ci de Viktor Orban. Dincolo de faptul că oficialul american a apelat la faimoasa formulă din dările de seamă de la partid, de pe vremuri - mai sunt şi unii tovarăşi, pe care nu-i numim, dar care se ştiu -, declaraţia Victoriei Nuland nu-mi spunea nimic despre rezultatul alegerilor din 2  şi 16 noiembrie 2014.

Ca s-o scurtez, am sărit imediat la finalul răspunsului meu.

Vedeţi-vă de treabă, americanii nu votează în locul nostru!

Un text precum cel de faţă are avantajul că tasta pe care-l bat (cu zece degete, am învăţat asta în ultimul timp, de cînd m-am apucat de scris zilnic pe cristoiublog.ro) n-are opinii politice. Drept urmare, pot scrie tot ce vreau eu, fără teama că una dintre litere s-ar putea supăra pe mine şi ar începe să reproducă pe ecran litera de lîngă ea.

Am astfel posibilitatea să-mi explic finalul răspunsului, cel cu americanii care nu votează.

Victoria Nuland a ţinut o cuvîntare la un simpozion organizat joi, 2 octombrie 2014, la Washington de Central Europe Strategy Forum.

Pasajul întors pe toate feţele în provincia numită România, interpretată de fiecare tabără după cum au vrut interesele electorale, e acesta:

„Cum puteţi să dormiţi sub plapuma articolului 5 al NATO, în timp ce vorbiţi deschis despre «democraţia liberală», teorie împinsă pînă la ultranaţionalism, restricţionarea presei libere sau demonizarea societăţii civile? Pun aceeaşi întrebare şi în legătură cu cei care protejează oficialii corupţi de urmărirea judiciară, evitînd Parlamentul, atunci cînd este convenabil pentru ei.”

Citind-o atent, şi mai ales raportînd-o la alte intervenţii ale oficialilor americani pe această temă, îmi permit să observ:

1. Declaraţia Victoriei Nuland nu e o noutate. Astfel de avertismente în manieră generală, gen, bate şaua să priceapă iapa, au mai fost lansate şi de alţi oficiali americani, unii mai dihai decît Victoria Nuland: vicepreşedintele american Joe Biden, Hillary Clinton, secretarul de stat al SUA pe politică externă, congresmeni americani veniţi în vizită în Parcul zoologic al Democrației, care e pentru ei Europa de Est.

O declaraţie a unui oficial american poate avea influenţă electorală la noi doar dacă se referă la o persoană anume. Mie, de exemplu, spre deosebire de Traian Băsescu, nu mi s-a părut că se referă la Victor Ponta şi chiar dacă s-ar fi referit, declaraţia nu spune nimic despre poziţia Victoriei Nuland faţă de candidatul Victor Ponta. Putea fi cel mult un fel de atenţionare, ceva gen Ai grijă Victoraş!

2. Fie şi din studierea momentului numit de unii eseişti Strălucitul dezastru, eşecul debarcării americane din Golful porcilor, la 17 aprilie  1961, am înţeles că oficiali precum Victoria Nuland nu înseamnă toată America şi cu atît mai puţin toți americanii. În chestiunea debarcării, bietul John Kennedy, abia ales preşedinte şi pentru că-l bătuse pe Richard Nixon făcînd-o pe belicosul cu Fidel Castro, se confrunta cu o mie şi una de opinii diferite şi contrare. CIA, prin Richard Bissell, directorul responsabil cu Operaţiunile sub acoperire, zise şi Negre, pleda pentru intervenţie. Secretarul de stat cu politica externă nici nu voia să audă. Pentagonul, care nu-i suporta pe cei de la CIA, aştepta cu nerăbdare eşecul Operaţiunii. FBI îl dispreţuia pe Richard Bissell.

Ce-am învăţat din acest  caz?

Că dacă există o preocupare la americani pentru rezultatul scrutinului din noiembrie 2014, opiniile despre cine ar trebui să cîştige sunt împărţite pe centre de putere. Absenţa unanimităţii e dată şi de faptul că nici un candidat nu lasă impresia a fi antiamerican. În aceste condiţii, ce interes ar avea americanii să se ostenească a impune un preşedinte peste voința populară?

3. Una dintre regulile Administraţiei americane e respectarea voinţei populare exprimate prin alegeri libere şi corecte. Desigur, acolo unde americanii au interese strategice vitale, există o preocupare să nu ajungă preşedinte un om care le e ostil. Dar  acolo unde întreaga clasă politică face sluj americanilor, ce rost are să contrazice votul popular impunînd un  candidat în defavoarea celorlalţi? Mai mult, pentru interesele americane, e vital ca viitorul preşedinte să aibă suport popular. Relaţia cu America presupune şi decizii care ar putea contraveni stării de spirit populare din România. Se cere ca decidentul să aibă suficient capital politic pentru a merge împotriva acestei stări de spirit printr-o măsură solicitată de americani.

4. Pentru americani crucial rămîne ca preşedintele să fie loial intereselor americane. Dacă preşedintele are derapaje de la democraţie, în cazul Administraţiei americane, crucial rămîne ca aceste derapaje să nu fie pretext de atacuri pe plan intern american. Altfel spus, dacă un regim dintr-o ţară aliată strategic, sare calul, reprimînd o manifestaţie şi mai ales, dacă nu chiar mai ales, brutalităţile regimului devin în America subiect de atacare a Administraţiei în presă şi în Congres, Adminstraţia intervine pentru a scăpa de respectivul regim. Dar şi-n acest caz, avem de a face, iată, cu preocuparea numărul unu a americanilor:

De a ţine cont de voinţa populară exprimată prin alegeri libere și corecte.

Urmărindu-l pe Victor Ponta în ambiţia sa de a deveni preşedinte, nu poţi să nu remarci imediat grija de a ţine cont de adevărurile de mai sus.

Astfel:

a. Victor Ponta s-a străduit să fie loial nu numai administraţiei americane, dar şi companiilor americane, uneori chiar împotriva opiniei publice: vezi cazul Chevron.

b. Prin sondaje mai mult sau mai puţin corecte, prin cumpărarea presei şi a societăţii civile, Victor Ponta a creat puternica impresie de politician care se bucură de simpatia populară. Și dacă Victor Ponta ar lua-o razna, precum Viktor Orban, Administraţia americană tot n-ar putea să nu ţină cont de capitalul politic al lui Victor Ponta.

A produs mare emoţie în rîndul presei anti-PSD credinţa că Victoria Nuland s-a referit şi la Victor Ponta nu numai la Viktor Orban. Desigur, dacă în cazul lui Victor Ponta e o chestiune de interpretare electorală, în cazul lui Viktor Orban e limpede că la el s-a referit.

Numai că imediat vine întrebarea:

Dacă Viktor Orban îi supără atît de rău pe americani, de ce se mulţumeşte Victoria Nuland cu referirile vagi? De ce nu l-a nominalizat pe Viktor Orban? De ce nu l-a ameninţat?

Ştiţi de ce?

Pentru că Viktor Orban se bucură de simpatia populară în Ungaria!

5. Pe 6 decembrie 2012, la reuniunea Consiliului ministerial al OSCE de la Dublin, Hillary Clinton, secretar de stat al SUA, şefa Victoriei Nuland, declara:

„Sînt semnale nefericite privind regresul democraţiei în Ungaria şi provocări pentru procesele constituţionale din România.”

Declaraţia a fost văzută în România drept ceea ce era:

Un atac la adresa USL-ului, care conducea ţara din primăvara lui 2012.

Jurnaliştii independenţi, politicienii din Opoziţie au prezentat pe larg declaraţia şi au comentat posibilele ei implicări.

Printre jurnalişti m-am numărat şi eu, care am zis la emisiunea Ultimul cuvînt, de pe B1 tv, joi, 6 decembrie 2012, seara, că e vorba de un „semnal foarte grav”.

Rezultatul?

Pe 9 decembrie 2012, aşadar, la trei zile după acest avertisment la un înalt nivel american, USL a cîştigat scrutinul parlamentar cu 60% din voturi, una dintre cele mai mari victorii electorale postdecembriste.

USL, cea criticată de Hilary Clinton direct, nu vag,  precum a făcut-o Victoria Nuland, mai puțin importantă ca un secretar de stat, a cîştigat alegerile.

Concluzia concluziilor:

Nu vă aşteptaţi ca americanii să voteze în locul nostru. N-au cum s-o facă.

De votat trebuie să votăm noi!