În acest colț de pagină vorbim despre cultură. Muzică, literatură, arte. Vorbim despre idei, imaginație și speranțe, dar și despre temeri, angoase și disperări. Precum saltul inefabil, imponderabil pentru o secundă al unei balerine, uneori gîndul omenesc se desprinde pentru o secundă de barbaria cotidiană, de anodinul trupesc de mediocritate și desenează în aer, iluzoriu desigur, un arc, ori un arabesc, ori o linie, sau măcar indică o direcție. Asta încercăm noi să surprindem citind, ascultînd, văzînd. Mi se pare că este cea mai nobilă îndeletnicire posibilă. Nici prin cap nu mi-a trecut vreo secundă că ar putea fi inutilă. Pînă acum. Niciodată pînă acum nu am avut sentimentul mai acut, mai dureros, că e degeaba!
Știri. Văduva unuia dintre pasagerii lui MH17 a trebuit urgent să meargă la bancă să închidă cardul de credit al soțului ucis, pentru că o mînă din Ucraina trăgea bani de pe el. Imediat după dezastru, rudele îngrijoarate au început să sune la telefoanele celor care fuseseră omorîți deja și îmi pot imagina cît de terifiate erau să audă că răspund posesorii unei limbi cu călcătură grea, slavă. Informații despre jaful bagajelor răspîndite la locul dezastrului vin, consistent, de cîteva zile. La fel, despre recoltarea bijuteriilor de pe cîmpul catastrofei.Pînă să poată fi recuperate de occidentali, rămășițele nevinovaților uciși au fost manevrate de vitejii care i-au ucis, în definitiv, cu gesturi mai degrabă profanatoare. Kalașnikovul atîrnînd la piept te scutește de civilizație, respect și durere. Cum de putem vorbi despre Shakespeare și Brâncuși, despre Pavarotti și Chaplin, despre Borges și Marc Aureliu, despre Dostoievski și Gogol chiar, cînd la 1200 de km nord-est de noi sălbăticia dănțuiește dement? ”În sfîrșit, un moment de decență și respect pentru acești oameni” – a remarcat îndurerat Robert Quest, cunoscutul prezentator de la CNN, cînd primele avioane olandeze și australiene au adus primele sicrie în Olanda, iar Regele și Regina le-au primit într-o ceremonie absolut firescă. Firescă în Olanda, desigur. Căci la doi pași de granița ruso-ucraineană firescul arată cu totul altfel.
Cîmpul de lîngă Torez este mai aproape de București decît este Parisul și chiar Berlinul. La noi, mirosul cumplit al masacrului se simte mai acru. Poate că altora le va fi mai ușor să nu creadă. Vor veni isteți versați care vor explica ei cum e cu marile manipulări, cum Kennedy și Elvis trăiesc pe o insulă din banii lui Soros și Ceaușescu le face omletă dimineața cu ouă cumpărate de la Sorin Oividu Vîntu. Dar aici, aproape, știm cutremurătorul adevăr. Aici, în Est, știm că barbaria nu e doar posibilă, nu e doar plauzibilă, este certă. Am trăit-o și noi. Aseară am fost în casa unei venerabile doamne care ne-a povestit cum a fost evacuată pe neașteptate împreună cu familia ei, în 1952, în trei ore. Pur și simplu! Au mers direct în stradă. Alții au mers direct la închisoare. Alții direct la moarte. Unii, nici morminte nu au. Nu doar că a fost posibil. A fost adevărat. Povestea MH 17 nu doar că este posibilă. Este adevărată. În jurul cîmpului de lîngă Torez s-a instala, spectral, cîmpul mai larg al lucidității. Cu cît ești mai aproape, cu atît de sperii mai tare și iei măsuri de apărare după cum te pricepi mai bine. Cu cît ești mai departe, cu atît te întrebi mai mult ”este, oare, posibil?” îți răspunzi, ca un om civilizat, ”nu se poate!” și aștepți de la ziare și de la politicienii pe care i-ai votat explicațiile care te scutesc de groaza de a privi monstrul în ochi așa cum un pește prost așteaptă să înghită momeala fără să știe că în ea e cîrligul ucigaș.
Un fel de înțelepciune primară îți spune că, dacă ți-a sunat ceasul , este indiferent cum și unde o sfîrșești. Ce mai contează? Ei bine, veștile venite în ultimele zile de pe cîmpiile din estul Ucrainei dovedesc contrariul: contează al dracului de mult! Știți gîndul acela care, măcar într-o joacă sinistră, trece prin mintea oricărui pasager la îmbarcarea în avion, că ce se întîmplă cu el dacă se prăbușește? Imediat, îți spui consolatoriu, și tot în joacă,” ce mai contează că tot mă fac praf”. MH 17 schimbă pînă și datele spaimelor noastre atavice. Am ajuns să ne gîndim că, dacă tot e să cădem cu avionul, măcar să ne prăbușim într-o țări civilizată! În toată tragedia doborîrii avionului MH 17, dincolo de implicațiile politice și militare ale dezastrului, se vede, din nou, pentru a cîta oară în istorie!, fața urîtă, bestială, înfricoșătoare a oamenilor. O întreagă literatură descrie cum de e posibil ca oamenii să se comporte așa. E bine că înțelegem, cît de cît, cum și de ce. E zguduitor, însă, să vezi cît de aproape de tine e bestia.Că există mai aproape sau mai departe de noi zone în care nu vrem să trăim, înțeleg. Că au apărut atît de aproape zone în care nu vrem să murim, este deja înspăimîntător! Și mie mi-e tot mai greu să vă invit să vorbim despre splendorile omenești.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
22:18 - Grecia vrea propriul Iron Dome
