Se împlinesc 109 ani de la naşterea lui Mihail Sebastian. Nu a fost cel mai reprezentativ scriitor. Nu a fost cel mai reprezentativ autor dramatic sau publicist. Nici una dintre operele sale nu constituie un punct de referinţă în literatura română, un hotar peste care nu poţi trece decât cu foarte mare atenţie şi după o pregătire îndelungată. În niciun caz nu este un clasic, ţintuit într-o pagină de manual pe care elevii trebuie să o recite ca pe o incantaţie în clasă sau să o aştearnă pe hârtie mecanic, fără să o treacă printr-un filtru de gândire critică. Asta înseamnă că nu are notorietatea de statuetă, de bloc pe care nu îl poţi urni a unor Eminescu, Caragiale, Rebreanu sau Creangă. Dimpotrivă. Este un material lax, făurit dintr-o plastilină binevoitoare şi, astfel, mereu proaspăt. Cele mai multe dintre pagini respiră un aer de curăţenie, de corectitudine literară, de om îngrijit şi atent cu ideile, conflictele şi firul logic al poveştilor. Nimic nu pare forţat dincolo de o anumită limită rezonabilă. O naturaleţe şi o sensibilitate alertă, printre altele, transpare din opera lui Sebastian.
Din nefericire, acesta a fost martorul unei ere a freneziei genocidare, a fost nevoit să trăiască într-o perioadă în care, aşa cum spunea şi Malraux, Satana şi-a făcut simţită prezenţa din nou. Poate tragedia care l-a afectat cel mai mult a fost radicalizarea treptată a prietenilor săi şi neputinţa de a rupe punţile cu aceştia. Paradoxal, scriitorul a trăit aproape toată viaţa sa intelectuală printre oameni care, structural, ar fi trebuit să-i producă o senzaţie netă de respingere. Astfel că acuitatea suferinţei sale în faţa rinocerizării colegilor de generaţie a fost cu atât mai pronunţată. Evenimentul care l-a influenţat decisiv a venit în 1934, odată cu publicarea romanului „De două mii de ani...” şi a prefeţei antisemite a profesorului Nae Ionescu. Brutalitatea reacţiilor, multe dintre ele suburbane şi încărcate de vituperaţii, nu a făcut decât să-i demonstreze încă o dată lui Mihail Sebastian că prezenţa sa la o publicaţie de dreapta cu tendinţe antisemite este anormală, nefirească. Dacă înainte de 1934 a cochetat şi justificat unele idei plăcute extremiştilor, după această dată dispar aproape cu desăvârşire conotaţiile politice. Dacă înainte de 1934 vedem un Mihail Sebastian nevoit să adopte tacticii gimnasticii morale, a relativismului etic, după 1934 liniile discursive se armonizează, acul seismografului ideologic nu mai înregistrează mutaţii semnificative ( desigur, probabil că şi fără „accidentul” din 1934, Sebastian ar fi fost obligat de desfăşurările ulterioare să facă un pas în spate, sub impuls personal sau datorat legilor rasiste.Pe de altă parte, Sebastian a mai fost ispitit de cântecul totalitar imediat după 23 august 1944, dar după câteva zile de deliberare lăuntrică a refuzat orice combinaţie, dându-şi seama că oferta comunistă era la fel de dăunătoare libertăţii sale spirituale ).
Reticenţele şi justificările îndoielnice sunt înlocuite de claritate, de o voce fermă care apără independenţa artistică şi se opune categoric înregimentării politice preconizate de apologeţii entuziaşti ai colectivismelor. Pentru Sebastian, arta autentică şi libertatea erau echivalente. Nu exista nuanţă care să le diferenţieze. Orice abdicare de la acest principiu nu reprezenta „un sacrificiu, ci o sinucidere” ( „Despre un artist militant”, Rampa, 1 iunie 1935 ). Transformarea într-un martor lucid al vremurilor tulburi de la sfârşitul anilor ’30 l-a determinat să lanseze acuzaţia de „trădare spirituală” ( „Alexandru Vianu. Libertate şi cultură”, Reporter, 21 martie 1937 ) la adresa foştilor colegi criterionişti. Nu era o alegaţie şuierată printre dinţi, ci o constatare amară, un strigăt dezamăgit. Acesta nu s-a mai întâlnit cu prietenii săi pentru a vedea dacă războiul a reuşit să le trezească conştiinţele adormite.
Ne puteți urmări și pe Google News
De asemenea, convertirea a scos la iveală un alt tip de limbaj, mai ponderat. Tânărul combativ, cu fler polemic, prompt în a-şi dezvălui antipatiile, mereu pregătit să ridiculizeze o situaţie sau o personalitate a fost înlocuit cu un om matur, atent la sensibilităţi, capabil să reziste tentaţiei polemice ( Singura reminiscenţă a vechiului obicei este vizibilă în atacul împotriva lui Vasile Lovinescu – „Domnul Goe în politica externă”, Rampa, 24 februarie 1936. Va urma un răspuns simptomatic pentru atmosfera acelui an – antisemit prin excelenţă – al lui Lovinescu. În plus, revista „Vremea”, acolo unde Mihail Sebastian era titularul rubricii „Cartea franceză”, întrerupe imediat colaborarea cu acesta, fiind înlocuit cu Octav Şuluţiu ). Poziţia de intelectual aduce cu sine o mulţumire, dar şi o responsabilitate suplimentară – şansa de a influenţa prin cuvânt, iar Sebastian şi-a dat seama că, oricât de slab ar fi, cuvântul său poate fi un reper, o pildă pentru nouă, zece sau o sută de persoane. Propovăduirea toleranţei, acceptarea ideilor adverse fără a folosi pumnul sau expresiile tari, denunţarea imediată a teoriilor urii şi asasinatelor morale, discuţia ca „exerciţiu de demnitate intelectuală” au constituit un model de conduită pentru Sebastian, model pe care a dorit să-l împărtăşească şi celorlalţi. Că a reuşit sau nu e cu totul altă poveste.
Evident că portretul său nu este imaculat. Scăderi, slăbiciuni au existat ( Nuditatea gândurilor este expusă cel mai bine în Jurnal, însemnările din 8 mai 1939 sau 19 octombrie 1941 fiind tulburătoare, cu accente necruţătoare ) şi ele nu trebuie ascunse sau aruncate în derizoriu. Totuşi, Mihail Sebastian a încercat să repare greşelile trecutului, să şteargă amintirile neplăcute printr-o declaraţie de fidelitate faţă de principiile libertăţii spirituale, faţă de primatul individualităţii artistice. Răspunsurile nu pot fi decât subiective, dar cred că a reuşit în acest sens ( iarăşi, cu amendamentul că altă soluţie era greu de găsit. Nu putem şti parcursul lui M. Sebastian dacă nu ar fi fost etnic evreu, ci român. ). Asta deoarece, într-o lume a intoleranţei şi obscenităţii morale, Sebastian şi-a păstrat o „minte lucidă şi o omenie autentică”, aşa cum afirma şi Eugen Ionescu într-o scrisoare către Tudor Vianu.
Recomandările noastre
