Editura Evenimentul si Capital

SENATUL EVZ: Două destine: Ticu Dumitrescu şi Paul Niculescu-Mizil

e1fde25e0e873dbf662acee8e30200e5
Autor: | | 34 Comentarii | 0 Vizualizari

Vladimir Tismăneanu: " Constantin Ticu Dumitrescu şi Paul Niculescu-Mizil au simbolizat două opţiuni antipodice în veacul douăzeci. "

Primul a ales lupta pentru libertate împotriva unui regim despotic impus de o armată de ocupaţie şi a plătit cu ani grei de temniţă pentru crezul său antitotalitar. Vreme de decenii a fost închis, urmărit, prigonit. Cel de-al doilea a fost un aparatcik obedient, un ideolog leninist convins că partidul comunist reprezintă progresul istoric şi cauza proletariatului. Ca militant al organizaţiei de tineret al PNŢ, Ticu Dumitrescu a participat la acţiunile de opoziţie împotriva dictatului terorist al comuniştilor. A rezistat eroic anchetelor securiste, a supravieţuit unor condiţii înfiorătoare de detenţie, a probat prin exemplul său personal că nu toată lumea era dispusă să îngenuncheze în faţa Răului. Şi-a lăsat tinereţea în celulele unui regim inuman, în lagărele de exterminare despre care a scris pagini zguduitoare în memoriile sale apărute la Editura Polirom. După 1989, a fost una dintre vocile cele mai articulate şi consecvente care s-au opus amneziei instituţionalizate. Când un Adrian Năstase vorbea despre voluptatea unora de „a linge dosare“, propunând de fapt mancurtizarea ca strategie politică, Ticu Dumitrescu a afirmat dreptul Cetăţii de a-şi cunoaşte trecutul. Dacă ar fi printre noi acum, sunt convins că i-ar soma pe exponenţii PSD, gata să devină parte a coaliţiei guvernamentale, să spună unde se situează în raport cu obligaţia morală şi politică a decomunizării. Ticu Dumitrescu a fost un om al dreptei democratice, opus oricărei forme de intoleranţă, de xenofobie ori de fundamentalism. Adversarii săi au încercat să-l prezinte drept un spirit răzbunător ori resentimentar. Depun mărturie că era unul dintre oamenii cei mai deschişi şi civilizaţi pe care i-am întâlnit vreodată, ceea ce nu înseamnă că era dispus să recurgă la compromisuri maculante. Dimpotrivă, când s-a întâlnit cu oportunismul laş şi cu minciunile deşănţate, a spus lucrurilor pe nume cum puţini ar fi cutezat. Tocmai de aceea l-au admirat tinerii cercetători din cadrul CNSAS, IICCR ori din Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste. Ticu Dumitrescu a scris rânduri tulburătoare despre condiţia deţinutului politic, a zek-ului, în regimul comunist: „... trebuie să recunosc că, întocmai zecilor de mii de tineri studenţi sau elevi, am fost şi eu unul dintre ei, petrecându-mi cei mai frumoşi ani ai vieţii în temniţele şi lagărele comuniste de exterminare. N-am avut tinereţe, însă am dobândit cel mai paradoxal titlu de nobleţe din istoria umanităţii, cel de deţinut politic. Acest titlu îşi revendică nobleţea, deoarece nu poate fi obţinut cu bani; cei care l-au primit nu l-au dorit şi nu l-au cerut, iar cei care l-au acordat nu şi-au dat seama că ne înnobilează, ci au crezut exact contrariul“.   În vreme ce Ticu Dumitrescu zăcea în puşcării, Paul Niculescu-Mizil era rectorul Şcolii de partid „Ştefan Gheorghiu“, membru al CC al PMR, şef al secţiei de propagandă a CC al PMR, deputat în MAN şi câte altele. Era un propagandist zelos, un sacerdot al dogmelor oficiale, un pontif al liniei partidului. Ulterior a fost unul dintre aghiotanţii lui Nicolae Ceauşescu şi a aprobat toate acţunile acestuia. Am citit în unele articole că Mizil s-ar fi opus cumva aberaţiilor stalinismului naţional. Este o enormitate, o falsificare a istoriei. Maximum ce se poate spune este că Niculescu-Mizil a fost mai puţin primitiv şi mai puţin dogmatic decât alţi membri ai echipei diriguitoare. Se poate adăuga, pentru a fi drepţi, că a jucat un rol important în iniţiativele autonomiste ale PCR în cadrul mişcării comuniste mondiale. Dar nu a fost un revizionist marxist şi cu atât mai puţin un promotor al liberalizării interne. A tolerat în anturajul său şi persoane mai puţin încuiate, ştia sa glumească, era deci mai puţin macabru decât alţi comisari ideologici. Dincolo însă de surâsul benign, se ascundea militantul neîndurător, inchizitorul devotat până la capăt cauzei. Înţepenit în obsesiile sale veştejite, Paul Niculescu-Mizil nu a ajuns să scrie vreodată despre vreun adversar politic, şi în mod cert nu ar fi scris despre Ticu Dumitrescu, ceea ce a admis Alexandru Bârlădeanu la moartea lui Corneliu Coposu: „Pentru clasa noastră politică şi mai ales pentru tineret, Corneliu Coposu va rămâne o pildă de urmat în ce priveşte statornicia faţă de crezul politic, cinstea şi dezinteresul desăvârşite, abnegaţia până la autojertfire, până la martiraj. În tinereţe, idealurile care ne-au animat, pe Corneliu Coposu şi pe mine, au fost diferite, dar lăsând la o parte frământările izvorâte din cotidian, istoriceşte, idealurile sale s-au dovedit cele adevărate“. Aceste cuvinte surprind exact distanţa astronomică dintre un intelectual marxist ca Bârlădeanu, capabil să-şi recunoască în cele din urmă înfrângerea istorică, şi toţi cei care continuă să cultive mitologiile descărnate ale unei stângi incapabilă să se supună unei veritabile, purificatoare auto-examinări.



Tag-uri:

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate