SENATUL EVZ: Noica şi revoluţia legionară

SENATUL EVZ: Noica şi revoluţia legionară

TISMĂNEANU: "Relaţia dintre intelectuali şi mişcările nihilist-totalitare este un fascinant şi urgent subiect de analiză".

Hannah Arendt, meditând asupra furtunilor ideologice ale veacului douăzeci, scria despre logodna dintre elite şi gloată. Apărută la Humanitas în 2007, cartea lui Sorin Lavric „Noica şi Mişcarea Legionară“ este o explorare lucidă, onestă şi dezinhibată a logodnei dintre un aristocrat al spiritului, îndră gostit de tradiţia umanismului clasic, şi o mişcare revoluţionară de dreapta, care a cultivat naţionalismul mistic şi a celebrat cu morbidă patimă funcţiile pretins purificatoare ale violenţei. Excelent scrisă, este o carte care îţi dă sentimentul că stai de vorbă cu autorul, dar şi cu subiectul ei. Am parcurs-o în paralel cu lucrarea lui Jan-Werner Müller despre Carl Schmitt, „A Dangerous Mind“. Ambii filozofi au împărtăşit aceeaşi mefienţă în raport cu valorile „decadent“-burgheze şi au formulat, în direcţii diferite, semnificative critici ale liberalismului politic. Atât Schmitt, cât şi Noica sunt reprezentanţii unui ethos intelectual ce a definit spaţiul cultural-politic al perioadei interbelice în Europa şi care a fost caracterizat de o regretabilă alunecare în extremism. Ei sunt exemple într-o mare de personalităţi care, în acei ani de maledicţiune istorică, atât la extrema dreaptă, cât şi la cea stânga, au căutat soluţii în afara şi împotriva politicului liberal-democratic. Atât Lavric, cât şi Müller propun o înţelegere a rolului lui Noica respectiv Schmitt prin intermediul unei istoricizări critice a scrierilor acestora, refuzând clişeul discursiv şi prejudecata ideologizantă. Meritul lui Lavric este că propune perspectiva detabuizantă, având curajul să sfideze mitologiile hegemonice privind legionarismul ca formulă exogenă, „fruct de import“, „agentură nazistă“ etc. Într-adevăr, cum scria Ioan Stanomir, volumul lui S. Lavric deschide un şantier de cercetare pe un teritoriu îndelung ocultat şi distorsionat, anume legionarismul ca „pasiune revoluţionară“. „Cum a fost posibil să se îndrăcească Noica?“, este principala întrebare formulată de Sorin Lavric. Resortul psihic al acestei orbiri se situează pe aceeaşi linie cu ceea ce Belu Zilber a numit „căderea la Partid“. Cu fina sensibilitate psihologică, Lavric detectează originea automutilării intelectuale a lui Noica în îmbrăţişarea dogmei legionare. Discutând articolele pro-legionare ale lui Noica, Lavric observa cu acurateţe: „Sunt rânduri în aceste articole, cele în care Noica îi ameninţa pe bucureşteni că, dacă nu vor accepta politica legionarilor, aceştia sunt siliţi să le facă binele cu forţa (cu poliţia), sau cele în care filozoful imaginează un program de trezire şi disciplinare a locuitorilor Capitalei prin oprirea apei şi a curentului electric - care, citite în lumina celor trăite aievea câteva decenii mai târziu, te fac să înţelegi cu cât potenţial de oroare se pot încărca la un moment dat cuvintele unui filozof. Într-un astfel de caz, problema nu este să cauţi circumstanţe atenuante raportându-te la «aerul epocii » sau la viteza de propagare a virusului unei ideologii. Ceea ce vrei cu disperare este să înţelegi mecanismul logic prin care un om de o indubitabilă ţinută morală şi de o ireproş abilă curăţenie sufletească - era cazul lui Noica - ajunge să capete figura unui demon măcinat pe dinlăuntru de o încrâncenare neistovită.“ Cazul Noica este similar, în multe privinţe, cu cel al lui Sartre în Franţa. Influenţa lui Sartre asupra culturii franceze în anii ’50 şi ’60 este umbrită dureros de atitudinea acestuia, fanatic-militantă („l’anticommuniste est chien“, scria îndrăcitul Sartre). Doar odată cu apariţia cărţii lui François Furet, „Trecutul unei iluzii“, s-a diminuat nivelul de toleranţă faţă de tandreţea retrospectivă pentru „marea eroare marxistă“. Cu deplină onestitate, Sorin Lavric prezintă un Noica sedus de profetismul utopic legionar şi devenit „revoluţionar mistic“. Asemeni lui Mircea Eliade, despre care Florin Ţurcanu a scris o impresionantă monografie, acel Noica nu a fost exponentul unui tradiţionalism banal, simplu căutător de trăire mioritică. El a aderat la o religie politică şi s-a angajat existenţial într-o mişcare apocaliptic-salvaţionistă.

Radicalismul legionar a fost un fundamentalism, o mişcare ce a urmărit să întemeieze, cu orice preţ, împărăţia divină aici şi acum. Scrisă cu pasiune, eleganţă stilistică şi rigoare, cartea lui Sorin Lavric este o critică bine-venită a antilegionarismului manipulativ şi instrumental, în fond total ipocrit, al comuniştilor deopotrivă în perioada Dej şi poate chiar mai cinic în perioada Ceauşescu (în contextul în care regimul însuşi capătă fizionomia unui baroc fascisto-stalinist). Este o meditaţie gravă despre felul în care, la un cumplit ceas istoric, bunătatea şi inteligenţa unui veritabil filozof au urmat traiectorii divergente.

Ne puteți urmări și pe Google News