Sorin Ioniţă: "Zilele astea, Comisia Europeană se pregăteşte să ne arate cu degetul rău de tot pentru regresul din ultimii doi ani pe lupta anticorupţie - dar şi să găsească un pretext plauzibil pentru a nu declanşa clauza pe justiţie, socotită un fel de armă atomică pe care, politic vorbind, nu te decizi s-o foloseşti cu una, cu două."
Ca să vedem cum stăm de fapt, ne ducem la raportul procurorului belgian Willem de Pauw - genul de document intern comisionat de CE - care spune câteva lucruri simple şi clare despre sistemul românesc de justiţie. Deşi a fost scris toamna trecută, constatările sale sunt perfect actuale, iar dincolo de concluziile finale citate în presă, mi se par la fel de interesante micile observaţii care compun portretul de Caragiale al mediului nostru juridic, altfel plin de orgolii supradimensionate. Mă întreb dacă noi avem oameni în stare să scrie ca acest Hercule Poirot care ne-a evaluat: inteligent, tăios şi cu un subtil umor de tip britanic.
De exemplu: „Ministrul de justiţie a spus în câteva rânduri că sentinţele sunt aşa blânde deoarece calitatea probatoriului e slabă. Iată o afirmaţie remarcabilă. În administrarea dreptăţii, probele trebuie să fie ori suficiente pentru a obţine condamnarea, ori nu, caz în care acuzatul trebuie achitat. «Să-l condamnăm un pic» pentru că probatoriul nu era chiar convingător e o viziune de-a dreptul înspăimântătoare asupra statului de drept. E de sperat că ministrul a făcut o greşeală cu această afirmaţie; dacă nu, justiţia română are, de fapt, probleme mai mari decât sentinţele blânde în cazurile de corupţie.“
Comentând încercările permanente de a desfiinţa prin comasare DNA sau a-i înlocui conducerea, expertul observă că faţă de cerinţa convenită cu UE de a „asigura stabilitatea legală şi instituţională a mecanismelor anticorupţie“, guvernul vorbeşte mai nou de „întărirea“ lor. „Termenul «stabilitate» a fost schimbat în «întărire», ceea ce e un lucru diferit. Asta nu e o coincidenţă... An de an, din 2002 şi până în ajunul aderării, la sfârşitul lui 2006, DNA a fost arătat de România Comisiei Europene (şi statelor membre) ca exemplul luminos al hotărârii de a lupta cu corupţia la nivel înalt. Nici nu s-a uscat bine cerneala pe Tratatul de Aderare că au şi apărut încercările de a demonta sau dezarma această instituţie.“
Ne puteți urmări și pe Google News
Despre decizia Curţii Constituţionale de a acorda imunitate şi foştilor miniştri-parlamentari, nu doar celor actuali, expertul observă că „nu e foarte logică. Imunitatea procedurală a miniştrilor derivă din nevoia de a proteja demnitarii în funcţie împotriva anchetelor pornite pe sesizări motivate politic şi din nevoia de a evita ca decizia la vârf să fie astfel influenţată. O dată ce un ministru nu mai e în funcţie, dispare şi posibilitatea ca decizia lui să fie influenţată, deci nu mai e nevoie de imunitate procedurală. Aşa stau lucrurile în alte state UE (vezi ancheta recent pornită împotriva lui Jacques Chirac, după părăsirea funcţiei prezidenţiale). Evident, nu şi în România.“ „A existat întotdeauna impresia că opţiunea procedurală de a restitui dosarele procurorilor este folosită de judecătorii români ca un instrument comod pentru a evita luarea unei decizii pe fond în cazuri delicate, în special de corupţie. (...) Restituirea, practic, a tuturor dosarelor de corupţie la vârf aflate pe rol este, statistic vorbind, imposibil de atribuit unor erori procedurale în fiecare dosar. (...) dacă toate cazurile de corupţie la nivel înalt se încheie în mod prematur în acest stadiu, fără să se ajungă vreodată la judecata pe fond, (...) concluzia este că justiţia română ca întreg este (încă) incapabilă să aplice regulile statului de drept într-o manieră firească, independentă şi profesionistă.“ „Câteva aspecte structurale ale procedurii penale româneşti încurajează abuzul de restituire a dosarelor. De exemplu, rejudecarea în urma unei restituiri de dosar nu se mai poate face de către aceeaşi instanţă. Deci, pentru judecători restituirea devine foarte tentantă, pentru că scapă pentru totdeauna de acel caz. Decizia de a restitui nu se motivează imediat, ci în principiu după 30 de zile (iar adesea, în practică, mai mult). Acest aspect este ilogic. Părţile (inclusiv procurorii) pot face apel împotriva deciziei de restituire a dosarului, dar termenul pentru ei e mai scurt decât cel pentru motivare. Cu alte cuvinte, părţile trebuie să facă apel împotriva unei decizii preliminare, fără a-i cunoaşte motivarea.“
„Una din trăsăturile importante are procedurii penale româneşti o reprezintă apelul frecvent la nulitatea absolută a actelor de urmărire, inclusiv pe teme care n-au nicio legătură cu drepturile fundamentale. Noile amendamente la Codul Penal încurajează această tendinţă. De exemplu, dovezile strânse de un procuror care nu avea competenţă materială vor fi complet anulate, deşi pentru apărare este irelevant dacă procurorul A sau B trebuia să instrumenteze cazul, atâta vreme cât ambii i-au respectat drepturile. (...) Ca atare, lupta procedurală pe cine este competent şi cine nu a devenit (pe bună dreptate) foarte populară ca mijloc de apărare în România.“ „Recentele restituiri de dosare de corupţie la nivel înalt conţin aspecte ciudate chiar şi în contextul procedurii penale româneşti: dosare restituite după ce procedura de judecată s-a derulat câteva luni sau chiar un an, deşi obiecţiile pentru restituire puteau fi ridicate de la prima şedinţă; sau, în cazurile de dosare grele restituite de Înalta Curte, nu e clar dacă decizia se bazează pe nulitatea absolută sau relativă (deci dacă probele din dosar mai pot fi folosite sau nu).“
Recomandările noastre
