SENATUL EVZ: WikiLeaks, poveste veche...

cartarescu_mircea
Autor: | | 186 Comentarii | 3851 Vizualizari

Am fost invitat o dată la un festival de literatură din Luxemburg. Am trăit atunci, câteva zile, într-o opulenţă pe care nu numai că n-o meritam în niciun fel, dar nici nu mi-am dorit-o vreodată.

Hotelul în care am stat era construit deasupra unui cazinou şi avea geamurile sigilate. În anii '70, am înţeles, destui inşi care pierduseră la ruletă se defenestraseră la diverse etaje ale hotelului. În cameră aveam porţelanuri chinezeşti veritabile şi, pe pereţi, desene cu semnături faimoase. Ca să ajungem în sala festivalului traversam un mare teren de golf. Pe drum eram depăşiţi de maşinuţele electrice ale jucătorilor de golf, pline de crose şi alte accesorii. Era ca-n filme. Intrai apoi într-o clădire unde, în hol, te întâmpinau mese încărcate de pahare cu şampanie. Altele erau acoperite cu farfurii pline de tartine cu caviar şi creveţi, ca şi de dulciurile cele mai sofisticate. De altfel, cât am stat acolo, mesele au fost neruşinat de bogate. Uite că şi literatura e bună la ceva, îmi spuneam: mă adusese ca prin magie din Colentina mea de baştină, unde stăteam în două camere strâmbe şi igrasioase, până în acel somptuos paradis. Surpriza mă aştepta în sala festivalului însă, căci, să nu ne facem iluzii, totul se plăteşte în lumea asta. Directorul era un poet bătrân, uscăţiv şi lung ca o prăjină, cu o mare eşarfă roşie în jurul gâtului. Invitaţii erau aproape numai din lumea a treia, majoritatea arabi, dar şi africani, asiatici, aborigeni, urmaşi ai incaşilor sudamericani... Rasa caucaziană era reprezentată, în afară de mine (care, recunosc, o reprezentam destul de prost) de un mic grup de americani între care se distingea o doamnă ce trebuie să fi fost o frumuseţe la vremea ei. Directorul festivalului a ţinut o cuvântare de deschidere fulminantă despre imperialismul în acţiune, despre săracii planetei, de spre nedreptăţile sociale, dar mai ales despre America, o adevărată ruşine a lumii actuale. America era, dacă-l credeai pe vorbitor, Sodoma şi Gomora lumii de azi. Americanii apăreau ca o adunătură de cretini obezi conduşi de generali însetaţi de sânge. Numele lui Marx era cel mai frecvent în discursul inaugural, dar apăreau şi altele, între care al lui Fidel Castro şi Che Guevara, văzuţi ca nişte mari eroi. Mă rog, mi-am zis. Părerea omului. Nu era prima dată când auzeam discursuri antiamericane. De curând mă certasem o noaptentreagă cu un prieten, care susţinea că America e cel mai nedemocratic stat din lume. "Cum? Mai nedemocratic decât Coreea de Nord? Mai nedemocratic decât Libia? Decât China?", îl întrebam uluit. Da, mai nedemocratic! Peste câţiva ani, acest amic, care trăise ani de zile în State, avea să exulte la distrugerea turnurilor gemene. Dar festivalul a continuat în aceeaşi notă, ba chiar într-un crescendo burlesc. Poeţii iranieni, irakieni, somalezi, ugandezi, venezueleni, costaricani etc., etc. s-au întrecut în a-l depăşi pe director în ieremiade împotriva opresorului universal, Statele Unite ale Americii. Cei mai tari au fost însă americanii înşişi. Ce era la gura lor! "America e un stat banditesc, e ticălosul lumii, criminalul lumii!", striga doamna cu pricina, poetă reputată la ea acasă, într-un lung poem. Din celelalte alocuţiuni am aflat că aceeaşi ţară era un stat poliţienesc, condus de un guvern din umbră, în care oamenilor le era frică încontinuu, sunt urmăriţi şi perse cutaţi zi de zi. Eu tocmai fu sesem în State cu vreo doi ani în urmă şi nu mi se păruse că am fost urmărit, dar mai ştii păcatul? Iar tipii de pe stradă erau destinşi şi zâmbitori, poate că învăţaseră să se prefacă la perfecţie... În pauze, prietenii săracilor de pretutindeni se adunau în jurul meselor cu şampanie şi caviar. Deveneau simpatici şi umani, era o plăcere să vorbeşti cu ei. Aveau toţi cele mai noi gadgeturi şi haine de la firmele reputate. Reîntorşi în sală, însă, redeveneau fiare. Eu m-am mărginit să citesc o poezie de dragoste şi am fost singurul care n-a semnat declaraţia comună împotriva imperialismului american. La o asemenea cinică dovadă de indiferentism politic răspunsul comun a fost ostracizarea: nici nu mi-au mai vorbit, nici nu m-au mai invitat la acel festival vreodată. Pagubă-n creveţi, ca să zic aşa. Julian Assange nu e un lup singuratic. Ura de sine a Americii e produsul secundar al unei mari democraţii. Ea nu ar fi posibilă în altă lume. Până la urmă, ea e încă o dovadă de toleranţă şi stabilitate a unui sistem politic imperfect, dar mai apropiat de normalitate decât majoritatea celorlalte.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi