Am aflat alaltăieri din presă că statul a alocat 123 de milioane de euro pentru înlăturarea efectelor inundaţiilor din 2008 şi pentru finanţarea lucrărilor de prevenire a următoarelor inundaţii.

Cum au fost înlăturate efectele inundaţiilor care au trecut nu ştim prea bine. Aflăm însă acum amănunte aiuritoare privind finanţarea lucrărilor de prevenire a inundaţiilor care tocmai ne-au covâr şit. Iată un exemplu. Pentru supraînălţarea digului de pe râul Jijia s-au alocat iniţial 249.000 de euro.

Această sumă corespunde unei lungimi de dig construit de 1.470 km. Ca să ne dăm seama ce înseamnă această lungime, trebuie să ne reamintim că lungimea frontierelor României este de 3.150 km, distanţa Satu Mare - Constanţa este de 815 km, iar distanţa Iaşi - Drobeta-Turnu-Severin este de 616 km.

Prin urmare, numai lungimea de supraînălţare a digului corespunzător râului Jijia reprezintă jumătate din perimetrul României şi aproa pe dublul distanţei Satu Mare - Constanţa. Dar nu a fost de-ajuns: s-a cerut (şi obţinut) o suplimentare de aproape cinci milioane de euro. Această valoare ar corespunde unei lungimi de dig construit de 38.100 km. Cum ştim, Pământul, ca planetă, are o rază de aproximativ 6.373 km şi o circumferinţă medie de aproximativ 40.042 km.

Autorităţile au cerut bani pentru un dig care ar fi trebuit să fie de şase ori mai mare decât raza Pământului şi ar fi acoperit 95% din circumfe rinţa lui. Neseriozitate, incompetenţă, prostie, nebunie? Faptele sunt clare.

Digul nu s-a construit pentru cât s-a cerut, de unde rezultă că, din capul locului, suma cerută nu era toată pentru dig, ci pentru altceva. Ancheta de auditare, realizată prin sondaj de Curtea de Conturi, sugerează un tablou al mecanismului distrugerii banului public care merită amărunţit, pentru că e general.

Guvernul deblochează fondurile, o autoritate naţională le primeşte spre gestionare, desemnează obiectivele, împarte banii în mod proporţional şi acordă finanţările.

Alte autorităţi locale sunt însărcinate cu derularea lor. Viciile de fond se amestecă indiscernabil cu viciile de procedură. Totul fiind urgent, licitaţiile sunt transformate în atribuiri directe. Fireşte, sunt preferate firmele cu care s-a mai lucrat, deşi, ca o regulă generală, au făcut mereu treabă proastă, pe care o constatăm la fiecare necaz.

Întrebările curg gârlă: De ce niciodată contractanţii banului public nu pretind refacerea lucrărilor, aşa cum le cere legea şi cum le permit clauzele contractuale? De ce nicio lucrare din România nu e refăcută de prestatorulhahaleră pe gratis, în perioada de garanţie? De ce o lucrare de pe Someş e contractată cu o firmă din Bucureşti? De ce recepţia lucrărilor se face întotdeauna fără obiecţiuni şi fără clauze de protecţie a beneficiarului? De ce cheltuitorul banului public nu are rigoare faţă de cheltuitorul acestuia? Cum e posibil să se facă recepţia unei lucrări care implică doisprezece parametri printr-un singur proces-verbal, fără niciun fel de comentariu, obiecţie, act adiţional? Cu ce avem de-a face: neseriozitate, incompe tenţă, prostie, nebunie? Dar radiografia iresponsabilităţii e mai complexă de atât.

Primul nivel e al autorităţilor de toate gradele. Al doilea e al firmelor contractante. Al treilea nivel e al oamenilor care se plâng de primele două categorii. Să le analizăm puţin. Firmele contractante sunt formate din patroni, specialişti şi muncitori. Adeseori patronii lor nu sunt mari capitalişti, ci antreprenori şi mici învârtiţi. Specialiştii şi muncitorii, nu mai vorbesc: sunt oameni ca noi toţi.

Toate firmele care sunt abonate pe lucrări de mântuială la banii publici nu sunt formate nici din extratereştri, nici din duşmani ai poporului, sunt făcute de cetăţeni ca mine şi ca dumneavoastră, care plătesc impozite, votează, se uită la televizor, vociferează împotriva furtului din avutul public, tună şi fulgeră împotriva lucrurilor făcute de mântuială, blestemă guvernul şi cer socoteală politicienilor.

Cădem astfel, pe nesimţite, în categoria oamenilor care nu contenesc să se plângă de toate relele sub care stăm, ca blestemaţi. Ca angajat la o firmă, un om face parte din categoria hulită a firmelor contractante; ca beneficiar de lucrări, face parte din categoria celor se plâng de modul în care firma unde lucrează şi-a bătut joc de banii publici.

Pentru că toţi caută să se învârtească atunci când ocupă o poziţie, fiecare păgubeşte pe cont propriu, când redevine simplu cetăţean. Gradul de orbire pe care îl induce oamenilor mecanismul pervers al învârtelii este enorm. Staţi de vorbă cu oricare dintre aceşti oameni: nu se simte niciunul responsabil de şoselele cu asfalt mizerabil, de digurile făcute din material friabil, de stâlpii de rezistenţă din ciment poros şi aşa mai departe.

Fiecare vrea să se învârtească, dar nimeni nu face raţionamentul simplu că orice învârteală este un troc de sumă nulă: când cineva câştigă, altcineva, cu necesitate, trebuie să piardă. Doar că în mecanismul pe care l-am descris mai sus fiecare om este şi învârtit şi fraierit, simultan.

Cu o mână ne îmbogăţim uşor, cu alta ne ruinăm vesel. Iar la capătul acestui proces, ca acum, plângem cu amândoi ochii.