Sunt oameni care şi-au dorit încă din copilărie să se facă profesori, doctori, poliţişti, avocaţi, poate chiar şoferi de tir. Erau, şi cred că încă mai sunt, meseriile care exercită cea mai mare fascinaţie în copilărie.
Unii dintre ei, pentru care vocaţia şi-a spus cuvântul, şi-au urmat calea. Şi-au tocit coatele în şcoală, au mâncat anatomie, gramatică, sau ce alte materii se mai cer la admiterea în asfel de facultăţi, pe pâine. Anii de facultate au fost şi ei plini de sacrificii, şi poate cele mai vizibile sunt în cazul medicilor, care îşi petrec practic toată tinereţea cu burta pe carte. În toate aceste cazuri, familia şi rudele au fost mândre, împăcate cu ideea că odrasla şi-a ales o meserie respectabilă, sigură, cu care să se poată mândri în faţa lumii, şi nu una cu denumire româno-englezească, pe care nici nu o pot pronunţa, darămite să o înţelegă. Şi poate că, în fond, atunci aveau dreptate: este mereu nevoie de medici, avocaţi sau poliţişti.
Pare însă că tocmai aceste meserii „normale”, care erau, pe vremuri, spuma societăţii, au fost cel mai mult lovite de crizele postdecembriste. Nu vorbim de vârfurile acestor domenii - medici cunoscuţi, care lucrează în privat sau sunt antreprenori, sau avocaţi celebri, care apar la televizor şi care s-au făcut cunoscuţi apărând interlopi -, ci de doctori şi avocaţi angajaţi „la program”, în oraşe oarecare, poate chiar şi în Bucureşti, unde nu pentru toată lumea umblă câinii cu covrigi în coadă. Pare că tocmai aceste meserii normale, pe care le alegeai din pură vocaţie, în ideea că îţi furnizau fericirea profesională, şi-au pierdut farmecul, din considerente financiare.
Şi pe bună dreptate, oricât de mult ţi-ai iubi meseria, ca profesor, poliţist, militar, nu te poţi considera fericit dacă eşti nevoit să faci calcule la fiecare sfârşit sau început de lună. Să ştii că oricât te-ai strădui, oricât de bun ai fi în ceea ce faci, maşina luxoasă pe care o vezi pe stradă sau casa de vis din revistă nu vor fi niciodată ale tale, decât dacă se întâmplă să câştigi la loto sau te trezeşti peste noapte cu o moştenire-surpriză, sau că nu vei avea niciodată acces în anumite cercuri de oameni pe care îi vezi doar la televizor. Sau, o frustrare şi mai la îndemână, să vezi că elevii de la clasă îşi reînnoiesc garderoba într-un an mai mult decât ai făcut-o în ultimii cinci sau zece ani.
Ne puteți urmări și pe Google News
Paradigma pare însă că se schimbă: puţini dintre elevi îşi mai doresc să se facă profesori sau în general „bugetari”. Cei care se înghesuie acum la Medicină, deloc puţini, au gânduri de plecare, încă de dinainte să se vadă admişi, iar cei care aleg Dreptul se visează în cabinete prestigioase de avocatură, şi nu avocaţi-din oficiu, angajaţi în Judecătorii sau Tribunale. Ideea e ca nimeni nu-şi doreşte să fie bugetar. O puternică tendinţă în rândul tinerilor este să se orienteze către facultăţi umaniste sau economice, cu specializări vagi, care le oferă în mare doar nişte baze teoretice şi îi aruncă apoi brutal pe piaţa muncii.
Cei mai orientaţi dintre ei ajung pe funcţii cu „executive”, „senior”, „junior” sau „key account” în componenţă. Şi mai mult ca sigur n-au făcut facultăţi de care să fi auzit bunicii sau părinţii. Problema e că şi ei sunt, pe de altă parte, nefericiţi, dar din motive inverse. Au un job care le aduce bani frumuşei în cont la sfârşitul lunii, dar sunt frustraţi că trebuie să facă compromisuri, că nu sunt apreciaţi la adevărata valoare, sunt sătui de „mizeria morală” a meseriei lor şi ar vrea să emigreze, pentru că acolo au auzit că sunt valorizaţi.
În toată marea de nemulţumiri, ar părea că există şi unii oameni cu adevărat fericiţi profesional, în sensul că fac ce le place, iar câştigurile le permit să aibă şi un stil de viaţă nu de miliardar, dar mult peste medie. Manageri care au lăsat munca în corporaţie pentru a-şi deschide mici business-uri pe care le-au crescut în aşa fel încât banii să vină apoi de la sine şi care de la acel nivel să nu mai necesite prezenţa lor full-time acolo. Afaceri care le permit să vadă lumea, să se bucure de familie, să trăiască... Sau oameni care şi-au deschis afaceri „cool”, care deşi nu îi transformă în Steve Jobs, le oferă posibilitatea să se învârte în cercurile dorite şi să cunoască oameni cu care rezonează, departe de a fi şi frustraţi financiar.
Discuţia nu este nici pe departe atât de simplă. Sunt convinsă că există cazuri individuale pe care nu le-am cuprins în încercarea mea de clasificare. Întrebarea este însă mai actuală ca oricând: mai putem trăi bine făcând ce ne place?
Recomandările noastre
