În peisajul japonez a apărut de ceva timp un „personaj” interesant, care iese din tipare.

Eitaro are 28 de ani și a ajuns gheișă printr-un concurs trist de împrejurări. După decesul mamei sale, care avea această profesie el și cu sora lui au hotărât să se facă amândoi gheișe! Aveau experiență de la mama lor, au urmat un curs de specializare și așa mai departe. Cei doi au avut succes. Și au înființat o societate de profil. Iar, în prezent, afacerea le merge, fiind căutați de lumea selectă din Tokio.

Lumea niponă nu îl consideră „anormal” pe Eitaro. Ceea ce nu este cazul europenilor, spre exemplu. Și oricum, spre deosebire de concepția unora dintre europeni și nu numai, gheișele nu sunt femei destinate relațiilor intime.

Sunt, potrivit „definiției” specialiștilor, „parte a culturii tradiționale japoneze, considerate a fi reprezentante ale spiritului tradițional japonez”.

La început nu erau femei

În prezent, supravegheat de sora sa și de un maestru, Eitaro își pregătește cu mâna lui toate cele necesare ținutei, inclusiv peruca! Peruca, pe care o „pregătește personal”, o probează și o „montează” cu manualul, asistat de același maestru. În timpul liber, Eitaro circulă pe străzile orașului ca un bărbat normal. Nimeni nu bănuie că „în orele de serviciu” este gheișă.

„Această profesie a decăzut însă odată cu timpurile moderne. Spre deosebire de perioada antebelică, perioada când în țară își exercitau profesia peste 80.000 gheișe anume educate în acest scop, astăzi numărul lor a scăzut”, comenta Eitaro pentru Big Picture.

Gheișele erau foarte cunoscute în Japonia, în secolul al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea. Ele au apărut în istorie ca artiști de profesie, însă la început mulți dintre acești artiști nu erau femei, ci bărbați. În timp ce diferite tipuri de curtezani puneau accent pe plăcerile sexuale, gheișele se specializau pe artele tradiționale japoneze, muzică, dans, ceremonia ceaiului, conversații cu bărbați. Pe măsură ce îndemânarea artistică a curtezanilor de rang înalt era în declin, cererea de artiști-gheișă (bărbați sau femei) era în creștere.

Gheișele-bărbați, cunoscuți uneori sub numele „hokan”, au început să decadă la rândul lor la sfârșitului secolului al XVIII-lea.

În anul 1800, gheișele-femei i-au depășit ca număr pe gheișele-bărbați, raportul fiind de trei la unu. În timpul copilăriei, viitoarele gheișe lucrau adeseori ca servitoare sau asistente ale unei gheișe experimentate. În această perioadă, viitoarea gheișă era însărcinată cu diferite treburi: curățenia casei, primirea unor comisioane. Totodată, fata trebuia să meargă și la școală pentru a se instrui.

O meserie grea

Gheișele veritabile au pregătire artistică și educație specifică, însă există și așa-numitele gheișe de băi (onsen geisha), care sunt de fapt prostituate și nu au nici una dintre calitățile celorlalte.

În timpul ocupației americane a Japoniei după ce de-al Doilea Război Mondial, unele femei tinere, doritoare de a aduna bani, pretindeau că sunt gheișe și ofereau favoruri sexuale militarilor americani.

Când o gheișă se retrage din viața publică organizează o ceremonie: hiki-iwai, care poate avea diverse semnificații: gheișa poate ieși pur și simplu din comunitatea de gheișe, se poate retrage din cauza vârstei înaintate, se poate căsători sau poate deveni instructoarea unor gheișe începătoare.

„Este și va rămâne o meserie grea. Dar frumoasă!”, sublinia Eitaro, omul care, deși se strecoară pe străzile japoneze ca bărbat, spune că cel mai bine se simte ca gheișă, în spectacole, sau însoțind uneori diverse personaje influente.

Câteva mistere din spatele „meseriei”

O parte din instruirea unei gheișe este să fie cât de anonimă se poate. Aparent, potrivit specialiștilor niponi în domeniu, acest lucru adaugă un aer de mister. Când o gheișă servește ceaiul și kimonoul ei lasă să se vadă încheietura mâinii este un semn al seducției, al senzualității. Se pare că tehnica este folosită pentru a ademeni sau pentru a tachina, deoarece îi permite clientului să privească pielea, indiferent de suprafața arătată. Totul la o gheișă stârnește imaginația, fiind un aspect al culturii în sine. Sunt în acest fel, deoarece nu doresc să fie vulgare. Kimono-urile lor sunt confecționate manual, iar ele sunt create special pentru fiecare dintre ele. Modelul kimono-ului și materialul se schimbă odată cu anotimpul, dar întotdeauna sunt din mătase. De asemenea, pentru a se aranja au nevoie de două ore, în care se machiază, își aranjează părul și își pun kimonoul.