PUBLICAȚIILE NOASTRE:

EVZ Special

Interviu EXCLUSIV EVZ. Tinerețea lui Ion Caramitru: Am luat prima oară contact cu SECURITATEA la șapte ani și, ultima oară, acum șapte sau opt ani

Autor: | | 20 Comentarii | 4987 Vizualizari
Ion Caramitru
Ion Caramitru are o viață impresionantă. Majoritatea românilor sunt familiarizaţi cu ce este mai vizibil din existenţa lui. Toată lumea ştie ce rol a avut el în decembrie 1989, sau că a fost ministrul Culturii şi că, în prezent, este directorul Teatrului Naţional, ofițer de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic (decorat în 1995 de către Regina Elisabeta a-II-a a Marii Britanii și Irlandei de Nord) sau Cavaler al Ordinului Literelor și Artelor (Franța 1997). Toată lumea l-a văzut în zeci de filme şi în mult mai multe piese de teatru. Doar prima parte a vieţii lui este mai puţin cunoscută. Ne propunem să v-o prezentăm.

- EVZ: Ce mai sunteți astăzi?

- Ion Caramitru: Sunt de toate, sunt actor, regizor, pieton, merg şi cu maşina, sunt manager, asistent social, prieten şi am şi duşmani.

- Dacă ar fi să o luăm din urmă, la ce țineți cel mai mult?

- Ţin la meseria mea, de actor, la uneltele mele şi tot la ce ţine de teatru, fac şi regie când pot. Este o meserie pe care miam dorit-o iniţial, dar nu am putut să ajung la ea. Când am dat eu la Institut se opriseră cursurile de regie, dar, ulterior, am făcut cursuri de specialitate la universitate. Timpul pe care l-am avut și îl am la dispoziţie pentru punerea în scenă este mult mai mic decât cel pentru a juca şi nu am o producţie ieşită din comun în materie de regie. Totuşi, am montat în ţară şi în străinătate. Am montat în Japonia trei spectacole, două de Shakespeare şi unul de Eugene Ionescu, am montat în Irlanda de Nord, la Sofia, la Constanţa şi la Bucureşti, am montat la Teatrul Bulandra şi la Teatrul Naţional.

O familie de oameni harnici și persecutați

- Știu că ați avut o copilărie și o familie formidabile. Dacă puteți să ne povestiți câte ceva...

- Sunt dintr-o familie de aromâni, de fârşeroţi, cum se numesc ei, apropos de împărţirea pe regiuni în Balcani , unde ei luau numele în funcţie de localitatea unde se arondau. Şi din partea mamei, şi din partea tatălui, familii serioase…

- Pline de artiști?

- De oameni muncitori, intelectuali la prima generaţie, cum a fost bunicul meu care a fost învăţător, plătit de statul român pentru a întreţine şcoli în satele de aromâni din Balcani, în special în zona fostei Macedonii cu capitala la Salonic, până la dezmembrarea Imperiului Otoman. După care, statul acela s-a desfiinţat şi teritoriul a fost împărţit între albanezi, greci, bulgari, sârbi, iar ai mei au fost obligaţi să părăsească zona din pricina unui pericol uriaş de a fi exterminaţi dacă şi-ar fi păstrat identitatea românească. Şi atunci, în 1925 sau puţin înainte de asta, bunicul meu matern a făcut parte din delegaţia românilor care au venit la Bucureşti şi au negociat cu Guvernul revenirea în ţara- mamă şi au fost colonizaţi în Cadrilater în 1925, unde au stat până în 1940 când, prin efectul pactului Ribbentrop- Molotov , s-a cedat Cadrilaterul Bulgariei, ca şi Basarabia Uniunii Sovietice. Drept care, pentru a treia oară, pentru că lăsaseră totul în fosta Macedonie, în Grecia actuală, veniseră în Cadrilater, o luau de la început, 15 ani au muncit, au câştigat, unii dintre ei au făcut avere, statul român le-a recunoscut cetăţenia română imediat, au fost împroprietăriţi şi nu oricum, hectare multe de teren arabil. Apoi, în 1940, au lăsat totul ca să vină în ţară după ce statul bulgar răscumpărase gospodăriile, terenurile şi chiar şi recoltele. Statul român preluase toţi aceşti bani, urmând să îi împartă cum se cuvine. Numai că România intră în război, totul se dă peste cap, războiul se termină cum se termină, nu s-a mai dat nici o despăgubire, pierzându-se totul şi a doua oară. Abia recent a apărut o lege de despăgubiri tardive, la care am lucrat și eu, care a dat celor păgubiţi cam câte zece hectare, sau contravaloarea lor unora, cum ar fi fost tatăl sau bunicul meu, care avuseseră mult mai mult, peste 200. A fost doar o recunoaștere de principiu a acelei moșteniri. Revenind în țară, peste câțiva ani s-a instaurat regimul comunist. În 1947 se petrecea abdicarea Regelui și comunizarea României. Și au intrat și în pușcăriile comuniste, considerați majoritatea ca mici burghezi, ca exploatatori.

- Familia dumneavoastră a avut de suferit?

- Așadar, ajungând în țară, au fost hăituți și încarcerați marea lor majoritate pentru acuzația de mici burghezi, ascunzători de valori, după naționalizare. Tatăl meu a stat aproape nouă ani, în trei etape, în pușcărie. Printre alte chestiuni care i se cereau era și o găleată cu cocoșei, pe care nu am avut-o niciodată. Toți au tras ,toți ai mei au stat în pușcărie. Cu excepția mea, care eram prea mic…M-am născut în București, pe strada C.C.Arion, pe lângă Gara de Nord. În 1948 ne-am mutat pe strada 11 iunie, pe lângă Parcul Carol.

- Cum ați simțit în copilărie persecuțiile politice?

- Primul meu contact cu Securitatea s-a întâmplat atunci când aveam şapte ani şi jumă-tate. Au intrat noaptea peste noi, au spart uşile, au făcut percheziţie, i-au scos din pat pe mama şi pe tata şi pe sora mea, care-i mai mare cu 9 ani şi jumătate. I-au luat pe toţi. Unul a zis să mă ia şi pe mine. Ăla m-a întrebat câţi ani am şi, când a aflat, m-a lăsat acasă. Casa era făcută zob. Ţineam minte , din fericire, un număr de telefon al mătuşii mele, sora mamei…

-Aveați telefon, erați bogați?

- Păi eram , nu v-am spus. Au venit cu ceva bani din Cadrilater. Tata şi cu bunicul, cu banii pe care-i mai salvaseră, închiriaseră un magazin pe strada Gabroveni, unde vindeau ţesături, magazin care, evident, s-a naţionalizat şi el.

- Ultimul contact cu Securitatea când l-ați avut?

- Ultimul contact direct a fost un mail de ameninţare, acum şapte sau opt ani, după ce anunţasem în clar că securistul teatrului nostru, până în 1989, este pe lista Eroilor Revoluţiei cu toate drepturile de rigoare. L-am văzut pe o listă publicată în ziarul România liberă şi am luat atitudine. Apoi am primit o ameninţare fără voal.

„Toată familia mea cânta”

- Știu că în familia dumneavoastră au fost mulți artiști...

- Au fost mulţi oameni de valoare şi, mai ales, cu glas. Fratele mamei, cel care urma să mă boteze pe mine şi care a murit pe front, avea cea mai frumoasă voce de bas bariton, era elevul favorit al lui George Folescu şi făcea în paralel Conservatorul. S-a înrolat voluntar şi, la prima ieşire pe front, a murit. Alţi fraţi ai lui, doi dintre ei, unul care a fost diplomat de carieră şi care din romantism şi din naivitate s-a întors în ţară după ce s-a terminat războiul şi a fost arestat, avea un foarte frumos glas, dar nu făcuse studii. Cânta instinctual foarte bine. Când a ieşit din puşcărie, şi nu avea nici o meserie, a văzut într-o zi în ziar că este un concurs de bariton la Teatrul liric, din Constanţa. Și cum era prieten cu foarte mulţi cântăreţi de operă importanţi, cu Herlea, cu Goangă şi cu ceilalţi, pentru că la noi în casă veneau foarte des aceşti oameni şi cântau la chef sau de plăcere, şi-a luat un ajutor un pianist şi s-a prezentat la concurs cu două arii şi a reuşit. A fost solist la acel teatru, a cântat toate rolurile de bariton, ca apoi să fie angajat de Ion Dacian la Opereta din Bucureşti. După o altercaţie cu maestrul Dacian a trecut la cor, de unde a ieşit şi la pensie. Alt frate al lui, cu un glas mai puţin preţios, dar la fel de muzical, a fost toată viaţa în corul Operei Române şi s-a pensionat ca şef al corului. Sora mamei avea un glas de soprană dramatică excepţional, a făcut Conservatorul şi s-a măritat cu un foarte important profesor la Arte Frumoase, în Bucureşti, Stelian Panţu, apoi s-a dedicat familiei. Toată copilăria mea s-a petrecut în interiorul unei familii care cânta, mergea la operă, la teatru. Şi tatăl şi bunicul meu cântau. În anii '50, ei au înregistrat foarte multe cântece specifice aromânilor. La Kogălniceanu, lângă Constanţa, am reuşit să deschidem un muzeu al aromânilor, singurul care există şi care poartă numele Gheorghe Celea, bunicul meu matern. Toate la un loc au făcut să cresc într-un mediu artistic.

- Vă visați cântăreț?

- Nu, eu făceam sport de performanţă, atletism, şi mă gândeam numai la asta. Doar că am avut norocul să vină la noi în casă şi să stea câţiva ani Paul Barbăneagră, care era student la regie de film. El m-a învăţat multe în domeniu, m-a dus la spectacole şi la cenaclu. Atunci m-am decis să dau la regie de teatru.Numai că s-a anunţat că se închid cursurile de regie. El m-a sfătuit să încerc la actorie.

- Dosarul nu cântărea?

- Bună întrebare. Ba da, sora mea avusese probleme de dosar la IATC, când eu eram la liceu.

- Unde ați făcut liceul?

- La Mihai Eminescu, pe Calea Rahovei , chiar în apropierea puşcăriei unde era tatăl meu. Eu stăteam şi seara la repetiţii, la cor, şi se auzeau gemete de la puşcărie, unde se torturau deţinuţii. Poate şi tatăl meu era printre ei. L-au maltratat înfiorător, fără să fie judecat sau condamnat. Îi cereau tot timpul găleata cu cocoşei, pe care noi nu o aveam. În acest sens i-au şi băgat un informator în celulă, l-au trimis acasă la mama...Pentru cocoşei. Dar să ne întoarcem la facultate. Sora mea era la începutul anului III, în anul 1956, când a fost dată afară din toate facultățile, fără posibilitatea de reînscriere. Până am terminat eu liceul, ea îşi găsise un serviciu pentru că tata era la puşcărie. Mama, care fusese casnică toată viaţa, întreţinea un centru de răcoritoare, se scula dimineaţa, tăia gheaţă...

„Moni Ghelerter m-a dus la Radu Beligan, să mă asculte”

- Unde?

- Pe lângă stadionul Dinamo, pe Șoseaua Ştefan cel Mare. Când am terminat eu, în 1960, lucrurile se relaxaseră puţin. Între timp, în liceu veniseră doi profesori de la Institutul de Teatru în căutare de talente. M-au selecţionat şi m-au chemat la cursuri de pregătire, unde, se pare că am făcut o impresie bună. Dacă aş fi dat examen în 1959, probabil că nu aş fi fost admis pentru că destanilizarea României încă nu se încheiase. Am fost dus de Moni Ghelerter la Radu Beligan, să mă asculte, după care mama m-a avertizat că sora mea fusese dată afară din acel institut. La sfatul lui Paul Barbăneagră m-am pregătit şi pentru Litere, în caz că aş fi picat la examenul de aptitudini. Dar mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la rectorat să întreb care este situaţia mea. Rector era Costache Antoniu, iar decan era tovarăşul Dem Loghin, un regizor, şi i-am povestit despre sora mea.M-a primit pentru că auzise de mine de la cursurile de pregătire şi mi-a spus să vin peste o săptămână. Am revenit, şi la tovarăşul Loghin era şi tovarăşul Manole, şeful de cadre de la Institut. Aveau pe birou un dosar pe care scria Caramitru Elena şi mi-au spus că pot da admiterea pentru că dosarul surorii nu va împieta asupra mea. Am terminat actoria şi cursurile de regie s-au redeschis doar după trei ani, timp în care eu jucam deja la Casandra şi mă îmbolnăvisem de actorie. Apoi a început cariera mea, din care perioada cea mai importantă s-a petrecut alături de Liviu Ciulei.


Tag-uri: Ion Caramitru, evz, ministrul culturii, Regina Elisabeta, japonia, shakespere, sofia, constanta, bucuresti, teatrul bulandra, teatrul national, Cadrilaterul Bulgariei, basarabia, Parcul Carol, Stelian Panţu, Mihai Eminescu, Calea Rahovei, Șoseaua Ştefan cel Mare, Dinamo, Moni Ghelerter
În lipsa unui acord scris din partea Evenimentul Zilei, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Interviu EXCLUSIV EVZ. Tinerețea lui Ion Caramitru: Am luat prima oară contact cu SECURITATEA la șapte ani și, ultima oară, acum șapte sau opt ani.




SPUNE-TI PAREREAAcum poti comenta si prin intermediul contului de facebook. DETALII >>
Cele mai distribuite articole similare

Libertatea

RTV

WOWbiz

B1

Ziare.com

Unica

Capital

Fanatik

Alte articole EVZ pe aceeasi tema

spune-ti parerea Acum poti comenta si prin intermediul contului de facebook. DETALII >>





Pentru a instaura un cadru civilizat de discuţii, de eliminare a "postacilor" de partid sau a celor plătiţi ca să blocheze un articol civilizat, am adoptat următoarele soluţii, în privinţa comentariilor:
  • 1) Moderarea comentariilor lăsate în formularul de la finalul articolelor o dată la o oră – în acest caz, comentariile nu vor apărea instant.
  • 2) Postarea instant a comentariilor lăsate prin intermediul contului de facebook – în acest caz comentariile vor fi postate imediat. Puteţi să vă faceţi cont de Facebook aici.
Orice critică este acceptată pe site-ul evz.ro, cu condiţia păstrării unui limbaj civilizat, toate aceste măsuri fiind şi în sprijinul celor interesaţi să-şi expună punctele de vedere fără a mai fi hărţuiţi.
Sperăm că veţi înţelege adevărata valoare a demersului evz.ro şi vă veţi asuma responsabilitatea alături de noi.

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul EVZ.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

CITEŞTE Şi
Nume: Prenume: Varsta: Email: Localitate: Judet: Telefon:


Sex: M / F




Ma abonez la newsletter
Sunt de acord cu termenii si conditiile concursului
* Toate campurile formularului sunt obligatorii