PUBLICAȚIILE NOASTRE:

EVZ Special

Tudor Arghezi, MARELE POETl care a înfruntat cu MULT CURAJ cenzura comunistă

Autor: | | 0 Comentarii | 264 Vizualizari
Tudor Arghezi
Figură emblematică a literaturii române, Tudor Arghezi a luptat cu procesul de comunizare a lucrărilor literare, de înlocuire a operelor valoroase cu cele proletcultiste. În cele din urmă a cedat, din păcate, presiunilor exercitate asupra sa.

România a preluat in integrum modelul sovietic de guvernare imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române.

Va fi inițiat un asalt propagandistic neobosit în sensul pervertirii morale a reflexelor societale, se va da o luptă continuă pentru suprimarea totală a libertății de exprimare, pentru anihilarea deplină a opoziției de orice natură.

Nimic nu putea să scape privirilor atente ale cerberilor partidului, totul trebuia controlat şi dirijat cu minuţiozitate, impunându-se o cenzură corespunzătoare.

Discreditarea intelectualilor

Mimetismul deconcertant s-a aplicat şi în cultură. Intelectualii consacraţi au fost atacaţi, discreditaţi sau, unii dintre ei, închişi pentru delictul de a promova o cultură incompatibilă cu noile realităţi, burgheză, decadentă, dizolvantă a spiritului proletar.


Vorbim de o glorificare, cel puțin în primii ani ai jdanovismului integral, a imposturii academice și intelectuale, o exaltare a limbii de lemn și o perpetuă condamnare a estetismului deviant. Autorităţile culturale au preluat modelul proletcultist, al cărui principal teoretician a fost Aleksandr Bogdanov, imediat după accederea la putere a bolşevicilor (există o literatură de dezbatere în ceea ce priveşte terminologia optimă, proletcultism sau un derivat al acestuia, realism-socialismul.


FOTO: Andrei Jdanov, ideologul PCUS



În primii ani de dominație comunistă, termenul de proletcultism era preferat în dauna celui de realism-socialism, chiar dacă acesta din urma fusese condamnat de Andrei Jdanov. De aceea, curentul mai poartă şi numele de jdanovism. Acesta a criticat spiritul fluid, apolitic, formalist al curentului dezvoltat de Bogdanov la Congresul Scriitorilor din 1934.


A revenit în 1946, atunci când a aruncat anatema asupra revistelor „Steaua” şi „Leningrad”, rezoluţia Comitetului Central al PCUS din 14 august 1946 „demascând” literatura nepartinică, mic-burgheză, cosmopolită, modernistă şi contaminată de occidentalism, străină de adevărata artă sovietică a Annei Ahmatova şi a lui Mihail Zoşcenko.

Cei doi au fost excluși din Uniunea Scriitorilor, iar șurubul ideologic a fost strâns din nou). Principiile estetice se rezumau la propagarea în rândul oamenilor a unei culturi dedicate poporului, muncitorilor şi ţăranilor, a realizărilor acestora în noul context socio-politic.

Faptul că proletcultismul îşi proclamase o relativă autonomă faţă de partid a constituit motivul principal al criticilor aduse de Andrei Jdanov în 1934 şi, mai ales, în 1946.

Comuniștii au declanșat vânătoarea de cărți

În România, operaţiunea de „dezinfectare a sectorului cuvântului tipărit” a început încă din 1945, când apare prima listă a publicaţiilor indezirabile.

Prin Legea nr. 364 din 2 mai 1945 s-a înființat o comisie care „avea ca sarcină întocmirea listelor de publicații interzise și scoaterea din biblioteci, anticariate, librării, chioșcuri, debite a tuturor publicațiilor care cuprindeau idei fasciste, hitleriste, legionare, șovine sau rasiste.”

Vânătoarea de cărţi era justificată de faptul că „cel mai de seamă mijloc de propagandă era cuvântul tipărit. Prin el se puteau difuza ideile legionare, rasiste, şovine, prin el puteau pătrunde ca o otravă, cele mai odioase născociri ale imperialismului în lupta sa împotriva clasei muncitoare din întreaga lume şi, în special, împotriva Uniunii Sovietice.” 1)

Sub mantaua generoasă a conceptelor enunţate anterior (evident, interzicerea propagandei rasiste sau legionare era logică şi binevenită, dar retorica ascundea şi teama faţă de răspândirea ideilor anticomuniste şi, mai ales, a celor antisovietice, fenomen care nu putea fi scăpat de sub control) au intrat aproximativ 8.000 de titluri până la 1 mai 1948.


Prin Legea nr. 364 din 2 mai 1945 s-a înființat o comisie care „avea ca sarcină întocmirea listelor de publicații interzise și scoaterea din biblioteci, anticariate, librării, chioșcuri, debite a tuturor publicațiilor care cuprindeau idei fasciste, hitleriste, legionare, șovine sau rasiste.”


De asemenea, purificarea culturală „nu va lua sfârșit decât atunci când ele nu vor mai exista decât în câteva biblioteci oficiale, unde istoricii viitorului vor avea prilejul să studieze epoca cea mai neagră din istoria modernă a omenirii.” 2)

Totuşi, existau şi câţiva intelectuali care nu rezonau cu mesajul oficial. Unul dintre aceştia a fost Tudor Arghezi, un personaj foarte respectat şi influent în lumea literară de la sfârşitul anilor ’40, dar, mai ales, cel care a apărat în repetate rânduri actul de creaţie veridic, independent, şi a sfidat învăţăturile pe care toţi apologeţii jdanovismului le promovau.

Iniţial, comuniştii au încercat să-l atragă de partea lor – lui Tudor Arghezi i-a fost decernat Premiul Naţional pentru Poezie în 1946 – dar poetul nu a răspuns pozitiv.

Într-una din tabletele sale, Arghezi deplânge starea în care a ajuns viața literară, afirmând că trebuie „să ceri autorizaţie ca să scrii, cuvintele româneşti fiind încuiate în lada de fier şi cheile stând pe verigă în buzunarul unor domnişori care n-au învăţat să iscălească exact. Încolo, viaţa literară e liberă, cu condiţia să nu scrii.”3)

Răspunsul comuniştilor a venit prin intermediul lui Miron Radu Paraschivescu. Acesta l-a acuzat pe Arghezi că i-ar fi „elogiat pe fruntașii legionari Moța și Marin, morți în Spania, unde trăgeau cu pușca cot la cot cu maurii.”

După ce îi contestă calitatea de mare poet, Paraschivescu constată ce a făcut acesta cu libertatea pe care a primit-o – „în loc să lupte împotriva realei, profundei, mortalei porcării ce se întindea ca o pecingine peste lume, porcăria fascistă, d. Tudor Arghezi găsea că este un vânt de bărbăţie, şi cu toate că azi ne spune că viaţa nu-i vrednică de luptă, acum câţiva ani lupta împotriva celor care, de bine, de rău, se opuneau porcăriei fasciste.”4)

„Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”

Poetul nu s-a lăsat intimidat de mesajele PCR-ului şi a continuat să scrie despre ceea ce el considera a fi o intruziune crasă în intimitatea actului creator.



Într-un text din toamna anului 1947, poetul din dealul Mărțișorului arată că literatura nu poate fi încorsetată ideologic, dirijată de câteva persoane cu creionul în mână – „ne obişnuiserăm, ăştia care ne-am ales, incapabili de un meşteşug mai practic, cusutul şi broderia hârtiei cu peniţa, ne obişnuiserăm, când lucrul era gata, să ni se spună dacă e bun sau prost, întrucât ceea ce învăţaserăm că priveşte pe cititor e calitatea (...) scrutarea unui text, în afară de sensul de corectitudine şi de frumuseţe a stilului, dă în rătăcire şi face dintr-o icoană şlefuită un capac de oală, trecut pe plită de pe o cratiţă pe alta. Ce-a vrut să spună scriitorul constituie un proces de conştiinţă şi uneltele noastre morale, în general, n-au atins încă fineţea de a se putea introduce într-o intenţie fără să o compromită şi într-un suflet fără să-l întineze (...) fiecare îi aplică textului sensibilitatea lui, gradul lui de inteligenţă, întorsătura lui de spirit, virtuţile şi perversităţile sale. Sunt zece mii de înţelesuri într-o ediţie de zece mii de exemplare, epuizată la zece mii de cumpărători.”5)

Înfierat cu mânie proletară

Acest material a fost invocat de Sorin Toma, ca punct de plecare, în celebra suită de foiletoane de la începutul anului 1948. Articolele adunate sub titlul „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei” au fost cele care i-au încheiat temporar cariera lui T. Arghezi, l-au făcut să dispară din peisajul literar românesc timp de aproximativ 7 ani, înainte de reconcilierea treptată cu puterea comunistă.

Sorin Toma a negat întotdeauna că ar fi scris textele „pentru a-l da jos de pe piedestal pe Tudor Arghezi și a-l pune în locul acestuia pe tatăl său, poetul A. Toma.” Din contră, „realitatea este că articolul a fost într-adevăr scris de mine, dar din iniţiativa, din însărcinarea şi sub controlul conducerii de partid, care l-a aprobat atât înainte, cât şi după publicare.”6)


„Articolul trebuia nu numai să constituie un drastic avertisment dat lui Tudor Arghezi, dar și să zdruncine prestigiul și influența de care el se bucura în rândul oamenilor de artă.”


Afirmaţia este redundantă, fiind evident faptul că era imposibil ca articolul să apară pe prima pagină a ziarului oficial al partidului fără aprobare iniţială. Nu putem spune cu certitudine că Sorin Toma nu a avut niciun interes personal, dar este clar că tatăl acestuia a fost un beneficiar al noului context cultural, titlul de „noul Eminescu” neavând conotaţii peiorative în epocă, ci admirative din partea criticii aservite.

Conducerea PCR i-a trasat următorul obiectiv lui Sorin Toma, după cum povestește acesta: „articolul (...) trebuia nu numai să constituie un drastic avertisment dat lui Tudor Arghezi, dar și să zdruncine...prestigiul și influența de care el se bucura în rândul oamenilor de artă.” De asemenea, era şi un act de intimidare a celor refractari sau cu atitudine dubitativă, nesigură. S-a considerat, la momentul respectiv, că Tudor Arghezi reprezintă cea mai autorizată voce a literaturii române care nu se înregimentase încă în tabăra comunistă, iar prăbuşirea acestuia ar fi fost semnalul de sfârşit al oricărui compromis făcut de partid faţă de toţi intelectualii.

Propaganda l-a ridicat în slăvi după ce poetul a cedat

Critica lui Sorin Toma debutează prin a readuce în discuţie anii de debut ai poetului, atunci când acesta „iubea încă oamenii; el şi poezia lui împărtăşeau cu împilaţii lumii lipsurile şi durerile, năzuinţele şi izbânzile” când era „puternic influenţat de curentul literar sănătos, determinat de apariţia pe arena luptei politice şi ideologice a proletariatului.”

Apoi, însă poetul a început „să-și întoarcă fața de la singurele clase și idei din care poezia pe care o visa își putea trage sevele vii: de la clasele muncitoare și de la ideile revoluționare.”

Într-un final a devenit „poetul burgheziei române (...) al burgheziei îmbătrânite şi agonizante.” Dezlănţuit, S. Toma vorbeşte despre o „cloacă de cuvinte dezgustătoare, menite să împodobească o cloacă şi mai dezgustătoare de idei” 7), despre modul cum „Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace şi otrăvuri spirituale.” 8)

În același stil scrie despre universul estetic arghezian, adevărat exponent al „artei burgheze decadente”, efectul său fiind asemănător cu „importul de opiu” pentru chinezi – „instrument de paralizare și robire spirituală.”

Neagă existenţa esteticii pure, a artei pentru artă, care „nu poate pretinde o mai mare valoare de circulaţie decât ar putea să aibă (...) nişte idei elaborate în casa de nebuni.”

În acest fel erau condamnate pesimismul, lirica morbidă, misticismul, lipsa unui angajament ideologic explicit în estetica argheziană, în contrast cu „optimismul revoluţionar” necesar construirii noului tărâm adamic. Sorin Toma îşi încheie foiletoanele întrebânduse dacă „mai există în el un rest de viaţă şi de simţire omenească destul de puternic pentru a regenera acest mare talent?”

Răspunsul dat de redactorul- şef al Scânteii este negativ. T. Arghezi ar fi putut „deveni un mare poet. Dar Artistul din el a murit înainte de a fi ajuns la aceasta.”

Act de supunere

Pesimismul lui Sorin Toma a fost infirmat de evenimentele viitoare. A fost nevoie doar de aprobarea poetului. Din clipa în care „a făcut actul de supunere şi s-a hotărât să răspundă cu toată largheţea comenzii oficiale, poezia lui n-a mai fost nici decadentă, nici îndreptată împotriva omului, nici intrată în putrefacție.”9)

Din contră, arta sa a devenit în anii ’60 „profund contemporană”, iar versul său l-a făcut pe Mihai Beniuc să exclame că este „cea mai de seamă apariţie de la Eminescu până astăzi”; Tudor Arghezi reuşind să înţeleagă „sensul marilor transformări ce se înfăptuiesc în ţara noastră şi să îmbrăţişeze cauza poporului.”10)

A fost nevoie de o traversare a deșertului, dar, în cele din urmă, Tudor Arghezi a cedat în fața istoriei și, desigur, a vârstei care nu mai promitea nimic.

Note bibliografice

1) Ministerul Informațiilor, „Publicațiile interzise până la 1 mai 1948”, București, 1948, p. 6.

2) Ibidem, p. 11.

3) Adevărul, an LXI, nr. 16.796, 23 februarie 1947, p. 1.

4) Scânteia, an XVI, seria a III – a, nr. 764, 3 martie 1947, p. 2.

5) Adevărul, LXI, nr. 16.991, 18 octombrie 1947, pp. 1-2.

6) Sorin Toma, „Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, redactor-șef al Scânteii din 1947 până în 1960”, Compania, București, 2004, p. 326.

7) Sorin Toma, „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei. Răsfoind volumele lui Tudor Arghezi”, Editura Scânteia, București, 1948, p. 32.

8) Ibidem, p. 36.

9) Marin Nițescu, „Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forțat ( 1979-1995 )”, Humanitas, București, 1995, p. 183.

10) Scânteia, an XXIX, nr. 4.839, 21 mai 1960, pp 1-2.

Tag-uri: tudor arghezii, regele mihai, cenzura, Congresul Scriitorilor, PCUS, Mihail Zoşcenko, Annei Ahmatova, uniunea sovietica, poezie, Miron Radu Paraschivescu, pcr, Sorin Toma
În lipsa unui acord scris din partea Evenimentul Zilei, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Tudor Arghezi, MARELE POETl care a înfruntat cu MULT CURAJ cenzura comunistă.




SPUNE-TI PAREREAAcum poti comenta si prin intermediul contului de facebook. DETALII >>
Cele mai distribuite articole similare

Libertatea

RTV

B1

Ziare.com

Unica

Capital

Fanatik

Alte articole EVZ pe aceeasi tema

spune-ti parerea Acum poti comenta si prin intermediul contului de facebook. DETALII >>





Pentru a instaura un cadru civilizat de discuţii, de eliminare a "postacilor" de partid sau a celor plătiţi ca să blocheze un articol civilizat, am adoptat următoarele soluţii, în privinţa comentariilor:
  • 1) Moderarea comentariilor lăsate în formularul de la finalul articolelor o dată la o oră – în acest caz, comentariile nu vor apărea instant.
  • 2) Postarea instant a comentariilor lăsate prin intermediul contului de facebook – în acest caz comentariile vor fi postate imediat. Puteţi să vă faceţi cont de Facebook aici.
Orice critică este acceptată pe site-ul evz.ro, cu condiţia păstrării unui limbaj civilizat, toate aceste măsuri fiind şi în sprijinul celor interesaţi să-şi expună punctele de vedere fără a mai fi hărţuiţi.
Sperăm că veţi înţelege adevărata valoare a demersului evz.ro şi vă veţi asuma responsabilitatea alături de noi.

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul EVZ.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

CITEŞTE Şi