Editura Evenimentul si Capital

Umanitatea triumfă ascultînd

Autor: | | 26 Comentarii | 899 Vizualizari

Un filozof spunea că esențial este modul în care considerăm umanitatea din celălalt: scop sau mijloc? Dacă umanitatea din celălalt este scopul acțiunilor mele, atunci ele sînt morale; dacă umanitatea din celălalt este un mijloc al acțiunilor mele, atunci ele sînt imorale. Să ne gîndim puțin: ce sîntem noi, fiecare dintre noi, pentru cei care ne populează viața? Pentru unii, sîntem votanți. Pentru alții, sîntem contribuabili. Sîntem, de asemenea, justițiabili, pacienți, clienți, angajați sau patroni, parteneri de afaceri, români, șefi sau subalterni, rude, colegi sau foști colegi etc. E greu să mai afli ”un rol” în care fiecare să fie el însuși, pur și simplu.

Ultima redută a individualității sincere mi se pare a fi mirabil camuflată în rolul de ascultător de muzică. Ascultînd muzica, ești tu însuți cum nu mai ești în nici o altă împrejurare. Ascultînd muzica, identitatea ta este invulnerabilă. Ascultînd muzica, subiectivitatea devine atît de pură, încît devine obiectivitate. Ascult Concertul pentru vioară de Beethoven, cîntat de Yehudi Menuhin, cu Orchestra Simfonică din Moscova, dirijată de David Oistrah. În toamna anului 1963, în plin război rece, la Londra, orchestra moscovită a ieșit pentru prima oară dincolo de Cortina de Fier pentru a se întîlni cu Menuhin. Spectatorii au umplut Albert Hall cu mult peste capacitatea nominală și au așteptat pănă și-au pierdut răbdarea concertul care, după obieciul rusesc, a întîrziat să înceapă cîteva zeci de minute. Dar, odată ce a început, lumea aceasta s-a transfigurat pentru ei, căci au asistat la o interpretarea supremă a unei capodopere. Ce-ți poți dori mai mult? Căutătorii de nod în papură spun că, în această înregistrare, Menuhin nu mai are acea acuratețe extraordinară a sincronizării arcușului cu degetele mîinii stîngi cu care cucerise lumea și oferă, spre comparație, interpretarea pe care Menuhin a dat-o aceluiași concert cu 16 ani înainte, la Festivalul de la Lucerna, sub bagheta lui Wilhelm Furtwängler. Știți ceva? Nu-mi pasă! Intensitatea pînă la incandescență a sunetului din prima mișcare, lentoarea imponderabilă a celei de-a doua mișcări, expresivitatea atît de profundă și de personală a întregii interpretări, siguranța de sine a artistului și libertatea intuițiilor sale fac ca această înregistrare londoneză să fie, în ordine umană, nu doar una dintre cele mai puternice interpretări menuhiene, ci una dintre cele mai înalte realizări ale muzicii de cînd se cîntă pe lumea asta!

Viziunea și sensibilitatea lui Menuhin sînt splendid servite de bagheta lui Oistrah, într-o fraternitate muzicală, emoționantă mai ales pentru acele timpuri. Menuhin și Oistrah! Cîte îi uneau! Amîndoi fuseseră ”copii minune”, vădind un talent excepțional de la vîrste fragede. Amîndoi au început să studieze vioara de pe la 4-5 ani și au fost imediat remarcați. Amîndoi mărturiseau origini comune – mama lui Menuhin era evreică născută în Crimeea, Oistrah era evreu născut și crescut la Odessa. Amîndoi au dus violonismul pînă la Cer. Și cîte îi despărțeau!  Ce diferență uriașă era între a fi ”copil minune”  în America și a fi ”copil minune” în Uniunea Sovietică! Menuhin va începe să călătorească unde și cînd va dori, va avea profesorii pe care îi va dori și va cînta cu cine va crede de cuviință cu un unic scop: să-și împlinească marele destin muzical.  Oistrah va avea, încă de la început, misiuni stabilite de conducerea de partid, drumul său se decidea ”la sediu”, nu era el însuși, era bun al întregului popor. A înțeles că e special cînd, foarte tînăr fiind, în vremea studiilor pe care le făcea în Odessa natală cu Piotr Stoliasky, statul îi va suplimenat rația de pîine pe cartelă cu o franzelă în plus pe săptămînă față de ceilalalți celaveci. Darnica Uniune Sovietică va decide nu doar cîtă pîine are dreptul un copil minune, ci și unde și cu cine studiază. Apoi, Uniunea Sovietică îi va cere premii internaționale. Îl va trimite la marile competiții internaționale ca să cîștige și Oistrah, desigur, o va face. În vreme ce tînărul Menuhin se căuta pe sine fără ca guvernul american să aibă vreo implicare în asta, tînărul Oistrah încerca să fie de folos patriei sale, Uniunea Sovietică. Menuhin spune într-o pagină de memorii că Oistrah i-a mărturisit că toate onorariile pentru care cîntă în concertele sale din lumea întreagă se plătesc direct la Moscova și guvernul sovietic îi dă, la fiecare ieșire în Occident, o diurnă destul de consistentă. Altfel, în Uniunea Sovietică, este tratat regește. Profitînd de acest moment confesiv, Menuhin l-a întrebat pe Oistrah de ce nu rămîne în Occident  – lumea întreagă ar fi la picioarele lui. Oistrah i-a răspuns ca din carte: are o datorie față de Uniunea Sovietică, care l-a hrănit și l-a făcut violonist, are o datorie față de poporul sovietic care cu sudoarea frunții sale a cumpărat vioara pe care el cîntă și nu poate trăda. Vrea să-și îndeplinească datoria patriotică. Uimitor, nu? Oistrah gîndea ca un veritabil ”homo sovieticus”. Dar ce contează toate acestea! De la altitudinea muzicii pe care cei doi o fac împreună, ideologiile, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, par mici detalii fără valoare. Acolo, în muzica acestor atît de asemănători/atît de diferiți violoniști, umanitatea fiecăruia dintre noi se împlinește.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
Nume: Prenume: Varsta: Email: Localitate: Judet: Telefon:


Sex: M / F




FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate